"Prescripţia şi decăderea în interferenţă cu sfera drepturilor reale - câteva ipoteze din Noul Cod Civil" - avocat Mihai DAVID

Codul civil intrat în vigoare în anul 2011[1] aduce – cel puţin la prima vedere – elemente de noutate inclusiv în materia drepturilor reale, zonă a dreptului civil care se remarcă mai de grabă printr-un conservatorism pronunţat. Caracterul mai mult sau mai puţin inedit al recentelor reglementări, la care vom face referire în cele ce urmează, poate fi discutat, însă considerăm că esenţială pentru noua lege civilă este eficienţa ei şi nicidecum originalitatea, care nu trebuie să reprezinte un scop în sine.
Prin urmare, preluarea unor soluţii deja consacrate, în legislaţii străine sau chiar în reglementări interne aflate anterior în vigoare, nu este nicidecum criticabilă ca modalitate de alcătuire a unei reglementări viitoare. Totuşi, în măsura în care soluţiile juridice astfel recuperate provin din sisteme de drept privat care propun abordări diferite cu privire la problemele de tranşat, există riscul deloc neglijabil ca una şi aceeaşi lege să prezinte incoerenţe, respectiv să aducă dezlegări contradictorii pentru chestiuni juridice conexe.
Pornind de la aceste succinte observaţii generale, ne propunem ca – prin intermediul studiului de faţă – să ridicăm unele întrebări în legătură cu câteva dintre opţiunile legiuitorului în ceea ce priveşte materia drepturilor reale, aşa cum se găseşte ea reglementată în legea civilă intrată în vigoare în anul 2011. Avertizăm aşadar din început cititorul că nu ne propunem în mod esenţial să oferim soluţii, ci mai degrabă teme de meditaţie pentru soluţii viitoare.
După cum o sugerează şi titlul acestei lucrări, ne vom concentra asupra unor ipoteze în care prescripţia (achizitivă sau extinctivă), respectiv decăderea proaspăt reglementată influenţează regimul juridic general al drepturilor reale. Vom începe prin a puncta câteva chestiuni legate de „noile” uzucapiuni de carte funciară, readuse în actualitate de Codul civil 2011 (I), urmând să cotinuăm cu observaţii pe marginea acţiunilor în rectificare de carte funciară şi a relevanţei juridice a termenelor de decădere reglementate în această materie (II), pentru a încheia cu o succintă discuţie legată de prescriptibilitatea acţiunilor care protejează drepturile reale (altele decât acţiunea în revendicare) (III).

I. Prescripţia achizitivă în accepţiunea N.C.Civ.

Prima întrebare care se ridică este aceea dacă N.C.Civ. mai păstrează uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietăţii imobiliare. Considerăm că răspunsul la această întrebare este mai degrabă unul negativ. În cele ce urmează vom încerca să explicăm de ce.
Subliniem de la început că înţelegem să facem referire exclusiv la sfera drepturilor reale imobiliare, având în vedere că N.C.Civ. a optat pentru o foarte originală extindere a uzucapiunii şi în zona bunurilor mobile[2].
Reglementarea uzucapiunii imobiliare se găseşte cuprinsă în art. 930 – 934 N.C.Civ.[3]. Noua reglementare înţelege să rupă într-o anumită măsură tradiţia impusă de Codul civil de la 1865[4]. Uzucapiunea nu mai reprezintă efectul exclusiv al posesiei înţelese ca exerciţiu în fapt al unui drept real asupra imobilului. De această dată condiţiile şi efectele uzucapiunii sunt puternic legate de cartea funciară şi de posesia tabulară. Faptul pare explicabil, dacă avem în vedere opţiunea legiuitorului pentru a reglementa în N.C.Civ. sistemul de publicitate imobiliară prin cartea funciară, cu efect atributiv de drepturi (art. 885 N.C.Civ.)[5].
Aşadar, o primă concluzie care se impune este aceea că nu mai există ca mod de dobândire a proprietăţii imobiliare un echivalent al uzucapiunii de 30 de ani (art. 1890 V.C.Civ.), respectiv al uzucapiunii de 10 la 20 de ani (art. 1895 şi urm. V.C.Civ.). Desigur, având în vedere regula conform căreia, în caz de succesiune de legi în timp – în materia prescripţiei – se aplică legea în vigoare la momentul începerii cursului prescripţiei, reglementările amintite din V.C.Civ. îşi vor mai găsi aplicarea încă mult timp după intrarea în vigoare a N.C.Civ.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 82 din LPA, care precizează că: „Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia (s.n.). Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. În cazul imobilelor pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864”. Fraza finală a textului trebuie înţeleasă în sensul că uzucapiunile din V.C.Civ. rămân aplicabile şi după intrarea în vigoare a N.C.Civ., pentru imobilele care nu figurează în cartea funciară[6].
O a doua observaţie care se impune se referă la faptul că textele care reglementează uzucapiunea tabulară, respectiv extratabulară, reprezintă în esenţă preluarea şi reformularea art. 27, 28, respectiv 130 din D.L. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare[7]. Aşadar, elementele de noutate ţin exclusiv de reducerea termenelor (10 de la 20, respectiv 5 de la 10 pentru uzucapiunea extratabulară, respectiv pentru cea tabulară), respectiv de introducerea cerinţei exprese – în cazul uzucapiunii tabulare – ca, alături de posesia tabulară, uzucapantul să fi avut şi posesia efectivă asupra imobilului.
Fără a intra în detalii care nu fac obiectul studiului de faţă, ne rezumăm la a observa că uzucapiunea tabulară reprezintă un efect al posesiei tabulare, înţeleasă ca stare de fapt rezultată din înscrierea unui drept real imobiliar în cartea funciară, iar uzucapiunea extratabulară reprezintă o consecinţă a posesiei înţelese ca exerciţiu în fapt al unui drept real asupra imobilului.
(i) Pentru ipoteza uzucapiunii extratabulare – rezultat al unei posesii utile de 10 ani exercitate, în anumite condiţii, asupra imobilului de către cel care nu figurează ca proprietar tabular – art. 930 N.C.Civ. precizează că: „(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii (extratabulare, n.n.) (...)” şi „(2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune”.
De observat aşadar că zisa uzucapiune extratabulară e tratată ca titlu în temeiul căruia se poate cere întabularea unui drept real mobiliar (al. 1), nicidecum ca mod de dobândire, ca fapt juridic licit. Mai mult, nu are relevanţă momentul împlinirii termenului de uzucapiune, ci momentul la care se cere întabularea în temeiul acesteia. Dacă o altă persoană (e.g. succesorul proprietarului tabular) a cerut mai înainte – chiar după împlinirea termenului de uzucapiune – înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, acesta va avea câştig de cauză în faţa posesorului.
Dacă uzucapiunea extratabulară ar fi fost tratată ca mod de dobândire a proprietăţii, fapt juridic ale cărui efecte se produc în temeiul legii, dobândirea proprietăţii (sau a unui dezmembrământ al acesteia) s-ar fi produs independent de înscrierea în cartea funciară. Consecinţele asociate unui fapt juridic – mod de dobândire a proprietăţii, se produc erga omnes de plin drept, fără a fi condiţionate de formalităţile de publicitate. Aceasta deoarece cartea funciară se ocupă de principiu cu publicitatea dobândirilor de drepturi reale prin moduri derivate, deci, în esenţă, prin acte juridice.
Afirmaţiile noastre sunt susţinute şi de art. 887 N.C.Civ., care nu enumeră uzucapiunea printre modurile de dobândire a proprietăţii imobiliare independent de întabularea în cartea funciară.
Apreciem că se impune concluzia în sensul că uzucapiunea extratabulară – aşa cum o califică N.C.Civ. – nu reprezintă în sine un fapt juridic – mod de dobândire a proprietăţii, ci conferă doar un titlu, temei juridic care permite posesorului să justifice cererea de întabulare a dreptului în favoarea sa şi abia astfel să devină, din momentul întabulării, proprietar.
(ii) În ce priveşte uzucapiunea tabulară, începem prin a observa că D.L. 115/1938, de unde a fost preluată reglementarea ei, nu a calificat niciunde acest mecanism juridic ca fiind o veritabilă uzucapiune. Opţiunea este cât se poate de justificată deoarece această „uzucapiune” nu are un efect achizitiv de drepturi, ci mai de grabă un efect extinctiv.
Astfel, art. 931, al. 1 din N.C.Civ. stabileşte că: „Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate (s.n.) când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani dupã momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată”.
Chiar din formularea textului rezultă că nu ar fi vorba despre dobândirea de drepturi noi, ci de pierderea dreptului de a contesta cuprinsul cărţii funciare. Pentru a înţelege exact semnificaţia textului trebuie avută în vedere opţiunea N.C.Civ. de a (re)veni către un sistem de carte funciară cu efect atributiv de drepturi (art. 885 N.C.Civ.). Este aşadar o revenire, după scurtul derapaj asigurat de L. 7/1996, care a restrâns efectele întabulării la cele de asigurare a opozabilităţii dobândirii drepturilor reale imobiliare.
Prin urmare, în accepţiunea N.C.Civ., cartea funciară (re)devine un sistem de publicitate formalist, în cadrul căruia întabularea asigură dobândirea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor sale, chiar în măsura în care înscrierea s-a făcut în baza unui titlu anulat ulterior, rezoluţionat sau inexistent. Cât timp nu s-a realizat rectificarea cărţii funciare, beneficiarul întabulării este şi rămâne proprietar. Acest formalism strict are ca una din principalele meniri aceea de a proteja terţii de bună-credinţă.
În consecinţă, după expirarea termenului de 5 ani la care face referire art. 931, al. 1, „uzucapantul” nu are cum să devină mai proprietar decât era deja... din momentul întabulării dreptului său. Pur şi simplu, după împlinirea termenului respectiv, înscrierea sa nu mai poate fi contestată, chiar dacă, prin ipoteză, a fost făcută fără cauză legitimă. Aşadar, este vorba exclusiv despre pierderea dreptului celor interesaţi de a contesta cuprinsul cărţii funciare.
Iată câteva argumente în sensul că existenţa prescripţiei achizitive în N.C.Civ. în materie imobiliară este cel puţin discutabilă[8].

II. Acţiunile în rectificarea cuprinsului cărţii funciare în N.C.Civ.

În ce priveşte chestiunea acţiunilor în rectificarea cărţii funciare dorim să ne limităm la o problemă punctuală. Astfel, exista de regulă tendinţa de a trata termenele (actualmente 3 ani, respectiv 5 ani – art. 909, al. 2 şi 3 din N.C.Civ.) din materia rectificărilor îndreptate împotriva subdobânditorilor de bună-credinţă al unor drepturi tabulare ca fiind termene de prescripţie extinctivă. De altfel, inclusiv legea anterioară le califica în acest mod.
N.C.Civ. revine asupra acestei viziuni, precizând în mod expres că cele două sunt termene de decădere (art. 909, al. 4) cu toate consecinţele presupuse de regimul juridic diferit (e.g. art. 2548 N.C.Civ.: nu sunt, în principiu, supuse întreruperii şi suspendării). Opţiunea legiuitorului ar părea a fi un progres faţă de reglementarea anterioară. Rămâne să vedem dacă prima impresie se confirmă.
În sistemul L. 7/1996, în care dobândirea dreptului real imobiliar nu mai era legată de înscrierea în cartea funciară, prin rectificare adevăratul titular urmărea să pună în concordanţă situaţia de carte funciară cu situaţia juridică reală, nicidecum să îşi redobândească dreptul.
În consecinţă, prin expirarea termenelor de 3, respectiv 10 ani – în care acţiunea în rectificare putea fi introdusă împotriva subdobânditorilor de bună-credinţă (cu titlu oneros, respectiv gratuit) nu se ajungea la simpla pierdere a unei acţiuni de către cel interesat la rectificare, ci consecinţa era chiar dobândirea dreptului real de către cei care contractaseră – din eroare – cu un neproprietar. Aşadar, subdobânditorii de bună-credinţă deveneau proprietari la expirarea termenelor respective, cartea funciară conferindu-le un mod atipic de dobândire a proprietăţii. Nicidecum nu putea fi vorba despre simpla prescripţie extinctivă a unui drept la acţiune, deoarece terţii intersaţi pierdeau însuşi dreptul de proprietate în favoarea subdobânditorilor de bună-credinţă.
Lucrurile se schimbă radical în reglementarea N.C.Civ. Raţionamentul prezentat în contextul discuţiei legate de uzucapiunea tabulară este valabil şi de această dată. Astfel, terţul subdobânditor de bună-credinţă a devenit proprietar prin efectul şi de la momentul întabulării realizate în cartea funciară în favoarea sa (art. 885). În consecinţă, la expirarea termenelor de 3, respectiv 5 ani, terţul interesat să redevină proprietar prin efectul radierii subdobânditorului de bună-credinţă va pierde dreptul de a contesta cuprinsul cărţii funciare.
Potrivit art. 2545, al. 2 N.C.civ. : „Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui (s.n.), iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor”.
Aşadar, în chestiunea care ne interesează, decăderea vizează pierderea unui drept subiectiv prin neexercitarea lui. După cum am văzut într-o ipoteză şcoală de felul: A îi vinde lui B un teren, iar B îşi întabulează dreptul, după care îi vinde lui C, care îşi înscrie şi el dreptul, dacă ne aflăm sub reglementarea N.C.Civ., proprietar va fi evident C. Acesta rămâne proprietar – cât timp dreptul său e întabulat – chiar dacă contractul dintre A şi B este anulat. Aceasta deoarece cartea funciară nu mai are doar efect de opozabilitate, ci efect atributiv de drepturi. Prin urmare, A va fi un neproprietar, care încearcă redobândirea proprietăţii prin rectificarea cărţii funciare: radierea dreptului lui C şi reînscrierea lui A, datorită anulării contractului dintre A şi B.
În consecinţă, termenul de 3, respectiv 5 ani, nu poate fi calificat ca unul de decădere, deoarece prin împlinirea lui A nu pierde un drept subiectiv (de proprietate), ci dreptul la acţiunea care ar fi urmărit redobândirea dreptului subiectiv. Aşadar, de această dată termenele puse în discuţie s-ar apropia mai de grabă de nişte termene de prescripţie extinctivă.

III. Prescripţia extinctivă în materia acţiunilor petitorii (altele decât revendicarea)

Încheiem acest studiu printr-un semn de întrebare pe care dorim să îl ridicăm cu privire la reglementarea – care s-a dorit unitară – a prescripţiei extinctive în N.C.Civ.
Astfel, în mod neechivoc, art. 2500 stabileşte că: „(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie (s.n.), dacã nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”.
În acelaşi context, art. 2518 precizează că: „Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la: 1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile (s.n.) ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie; (...)”.
Opţiunea legiuitorului român – din dorinţa de unificare a regimului prescripţiei extinctive – este cel puţin discutabilă în opinia noastră. Aceasta deoarece prin coroborarea celor două texte citate se ajunge la situaţia paradoxală a titularului unui drept real (altul decât proprietatea sau superficia) care, fără a îşi fi pierdut însuşi dreptul subiectiv, să fie lipsit de dreptul la acţiune.
Varianta de reglementare care era fezabilă pentru materia creanţelor – unde există un raport obligaţional între două persoane: debitor şi creditor – e de natură a crea nedumerire în ce priveşte sfera drepturilor reale. Aceasta deoarece drepturile reale se exercită nemijlocit şi presupun exclusiv obligaţia generală negativă de a nu le încălca: lipseşte de această dată o obligaţie determinată de a face, a nu face etc.
Prin urmare, se ridică întrebarea, ce anume afectează prescripţia în materia drepturilor reale: acţiunea în asigurarea opozabilităţii? În al doilea rând, prescripţia determinată de curgerea termenului început în momentul încălcării de către un terţ a dreptului real va produce efecte şi în raport cu restul terţilor? Va fi vorba despre o prescripţie „erga omnes”?
Apreciem ca nefericită opţiunea legiuitorului de a unifica regimul prescripţiei extinctive pentru creanţe şi drepturile reale. Legea franceză, spre exemplu, stabileşte că prescripţia extinctivă în materia drepturilor reale, acolo unde poate interveni, stinge însuşi dreptul subiectiv, nu doar dreptul la acţiune, evitându-se situaţia deranjantă la care poate da naştere reglementarea din N.C.Civ. şi pe care am detaliat-o în cele ce preced.

Concluzii

După cum am atenţionat din început, nu ne-am propus să oferim soluţii, răspunsuri ci scopul nostru a fost doar acela de a trezi interesul în legătură cu anumite reglementări din N.C.Civ. care, în opinia noastră, lasă de dorit sau ridică seriose semne de întrebare în legătură cu modul concret de aplicare a lor în viitor.

[1] La care vom face în continuare referire şi prin formula prescurtată N.C.Civ.
[2] Art. 939 N.C.Civ. stabileşte că: „Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune (s.n.), poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi 934 se aplicã în mod corespunzător”. Prin alte condiţii... textul are în vedere ipotezele în care nu sunt îndeplinite cerinţele pentru dobândirea – instantanee – a proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă. Astfel, şi uzucapiunea mobiliară va fi condiţionată de posesia utilă, dar va interveni în ipoteze în care posesorul e de rea-credinţă în momentul dobândirii bunului, nu stăpâneşte în baza unui titlu etc.
[3] Desigur, mai există şi alte texte disparate care fac referire la uzucapiunea imobiliară (e.g. art. 763 pentru uzucaparea servituţilor).
[4] La care vom face în continuare referire şi prin formula prescurtată V.C.Civ.
[5] Rămâne deschisă discuţia cu privire la momentul în care acest text legal îşi va găsi aplicarea pe întreg teritoriul ţării, având în vedere art. 56 din L. 71/2011 de punere în aplicare a N.C.Civ. (în continuare denumită LPA).
[6] Anterior intrării în vigoare a N.C.Civ., în mod evident dispoziţiile referitoare la uzucapiune din V.C.Civ. erau aplicabile cu privire la imobilele care nu figurau în sistemul de carte funciară. Într-adevăr, este un loc comun în dreptul civil că norma specială (în speţă D.L. 115/1938) va avea aplicabilitate prioritară faţă de cea generală, în toate ipotezele unde sfera de aplicabilitate a celor două se suprapune. Era, spre exemplu, evident că uzucapiunea de 10 la 20 de ani din sistemul V.C.Civ. nu îşi putea găsi aplicare în zonele de carte funciară tocmai datorită faptului că dobândirea imobilului de la un neproprietar nu putea fi realizată cu bună-credinţă cât timp imobilul figura în registrul de publicitate (eventuala eroare fiindu-i imputabilă dobânditorului). Dar uzucapiunea de 30 de ani din V.C.Civ. avea o sferă de alicabilitate mult mai extinsă decât cea a uzucapiunilor de carte funciară (e.g. situaţia imobilelor din zonele de carte funciară care nu figurau în registrul de publicitate). Prin urmare, „uzucapiunea de drept comun” de 30 de ani a fost aplicabilă – din momentul extinderii legislaţiei române peste Carpaţi – şi în zonele de carte funciară pentru toate ipotezele care intrau în sfera ei de aplicabilitate şi nu erau acoperite de uzucapinile de carte funciară. V.C.Civ., în calitate de normă de drept comun, era aplicabil şi în zonele de carte funciară în toate situaţiile care nu intrau în sfera de aplicare a normei speciale (D.L. 115/1938). Evident, toate aceste observaţii sunt valabile pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. 7/1996, care a înlăturat temporar zisele uzucapiuni de carte funciară.
[7 ]Art. 27: „În cazul când s-au înscris fără cauză legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani”.
Art. 28: „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat. (2) De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 ani, socotiţi de la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate”.
[8]Este adevărat că atât posesia propriu-zisă, cât şi posesia tabulară sunt stări de fapt valorizate în continuare, dar cu efecte atenuate. De subliniat şi că, în accepţiunea N.C.Civ. eventualul conflict dintre posesia efectivă asupra bunului şi o posesie tabulară contrară va fi tranşat în favoarea celei de-a doua, atât în materie probatorie, cât şi substanţial.

Mihai David,
Asistent Universitar - Facultatea de Drept, UBB
Avocat SCPA Iordăchescu, Udrescu şi Asociaţii