Plângerea prealabilă – cauză de pedepsibilitate și cauză de procedibilitate

30 octombrie 2019

Implicații practice generate de natura de cauză de procedibilitate

I. Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracțiune își manifestă voința de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale și ca urmare nu poate începe și nici continua urmărirea penală (N. Volonciu, Noul cod de procedură penală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, p. 773). În ceea ce privește natura juridică a plângerii prealabile, aceasta își păstrează caracterul mixt, fiind atât o instituție de drept penal, cât și o instituție de drept procesual penal (Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr. 10 din 18 februrarie 2008). Prin urmare, potrivit reglementării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate (condiție a punibilității), aplicarea sancțiunii prevăzute de legea penală fiind condiționată de existența acesteia. Din punct de vedere procesual penal, plângerea prealabilă este o condiție de procedibilitate, deoarece numai existența ei determină declanșarea și desfășurarea procesului penal (N. Volonciu, Noul cod de procedură penală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, p. 774).

II. Cu titlu preliminar, precizăm că natura juridică duală a instituției plângerii prealabile este recunoscută inclusiv la nivelul instanței supreme. Cu toate acestea, ne vom concentra asupra unei optici jurisprudențiale criticabile, prin raportare la efectele procedurale produse de o eventuală lipsă sau formulare tardivă a plângerii prealabile:

”(..) plângerea prealabilă nu este prevăzută ca o condiție sine qua non pentru sesizarea organelor de urmărire penală și implicit pentru dispunerea începerii urmăririi penale, ci doar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, existența acesteia constituind o condiție de pedepsibilitate și procedibilitate.” (ÎCCJ, Secția penală, Încheiere CP 22.10.2018)

III. Deși la o primă vedere raționamentul expus supra pare corect, acesta fiind întemeiat preponderent pe dispozițiile art. 295 alin. (1) C.p.p. (art. 279 alin. (1) C.p.p. 1968), constatăm că instanța omite să aplice dispozițiile art. 297 alin. (2) C.p.p (art. 286 C.p.p. 1968), incidente în cauză.

Astfel, textul de la art. 297 alin. (2) C.p.p. stabilește în sarcina organului de urmărire penală obligația ca într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală, dacă se constată necesitatea unei plângeri prealabile, să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să își exercite acest drept.

Din lectura dispozițiilor anterioare se poate cu ușurință observa că legiuitorul plasează actele de urmărire penală deja efectuate în cauză anterior constatării necesității existenței plângerii prealabile în vederea continuării cercetărilor. Prin urmare, apreciem că legiuitorul în mod ritos a anticipat gradul ridicat de complexitate al unor dosare penale și implicit existența unor împrejurări independente de voința organelor judiciare care ar conduce la recalificarea juridică a faptelor.

Pentru a simplifica raționamentul, cu titlu de exemplu, ne vom raporta la o situație abstractă în care urmărirea penală este începută in rem cu privire la infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 C.p., ca urmare a sesizării din oficiu a organului de urmărire penală. În urma administrării probatoriului se constată că infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală in rem a fost săvârșită din culpă, organul judiciar fiind astfel nevoit să dispună schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 C.p.p., incriminare care reclamă formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată.

Astfel, în vederea respectării dispozițiilor art. 297 alin. (2) C.p.p. organul de urmărire penală are obligația de a chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea, iar în caz contrar înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.

Prin abstract, vom considera că începerea urmăririi penale in rem cu privire la infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 C.p. este corectă prin raportare la datele existente la dosar în momentul sesizării, schimbarea încadrării juridice excedând unei eventuale culpe a organului de urmărire penală și fiind generată exclusiv de administrarea ulterioară a probatoriului.

În aceeași notă este și orientarea doctrinară conform căreia în situația în care organele de urmărire penală au fost sesizate în alt mod decât prin introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate, acestea nu pot efectua acte de urmărire penală decât după ce vor întreba persoana vătămată dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă pentru infracțiunea respectivă. Autorul susține că singura excepție de la regula prezentată anterior este prevăzută de art. 298 alin. (1) C.p.p., potrivit căruia, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile (V. Pușcașu, C. Ghigheci, Proceduri penale, Volumul I, Universul Juridic, București, 2017, p. 47-48).

Mai mult decât atât, în opinia aceluiași autor, constatarea, din cuprinsul art. 297 alin. (2) C.p.p., privește de principiu cauzele în care s-a dispus schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, pentru că, dacă urmărirea penală s-a realizat tocmai cu privire la o infracțiune pentru care legea impune condiția existenței plângerii prealabile, constatarea organului de urmărire penală că, dintr-o omisiune culpabilă a sa, nu s-a verificat acest aspect ab initio, nu poate atrage incidența acestei norme (V. Pușcașu, C. Ghigheci, Proceduri penale, Volumul I, Universul Juridic, București, 2017, p. 52).

Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 297 alin. (2) C.p.p. reiese că organul de urmărire penală nu are posibilitatea să înceapă urmărirea penală in rem (și eventual să administreze probe în dosar) ca urmare a sesizării din oficiu, dacă între cele două momente nu intervine chemarea persoanei vătămate pentru a afla dacă aceasta înțelege sau nu să formuleze plângere prealabilă.

IV. Astfel, în scopul evitării unor interpretări jurisprudențiale similare celei expuse mai sus, considerăm că, de lege ferenda, se impune modificarea textului de lege prevăzut de art. 297 alin. (2) C.p.p. în sensul enumerării limitative a situațiilor care permit efectuarea unor acte de urmărire penală anterior interpelării persoanei vătămate cu privire la intenția de formulare a plângerii prealabile.

În fine, constatăm că soluția cuprinsă în vechea reglementare (art. 286 C.p.p. 1968) îndeplinea exigențele reclamate de doctrina de specialitate, sens în care dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare cheamă partea vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere.