"Un caz special de incompatibilitate a judecătorului învestit cu soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă" - avocat Milu-Constantin TIMOCE

În situaţia unei eventuale stări de incompatibilitate a judecătorului delegat învestit cu soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 46–48 Cod procedură penală ce reglementează cazurile de incompatibilitate.

Deşi la prima vedere o astfel de incompatibilitate a judecătorului delegat pare greu de întâlnit, există o situaţie specială aptă să ridice discuţii în acest sens. E vorba despre ipoteza în care judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, în aceeaşi cauză aflată în curs de urmărire penală, a dispus anterior interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice/ambientale/de altă natură cu privire la persoana pentru care se propune arestarea preventivă.

Este fără discuţie că judecătorul delegat cu soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, pentru a decide, trebuie să analizeze şi să constate existenţa îndeplinirii a trei condiţii cumulative pentru luarea unei astfel de măsuri.

În primul rând, ca o condiţie sine qua non a luării oricărei măsuri preventive se impune analiza dispoziţiilor art. 136 alin. 1 Cod procedură penală care se referă în mod general la luarea măsurilor preventive, respectiv la scopul acestora, care trebuie să asigure buna desfăşurare a procesului penal ori evitarea riscului ca învinuitul/inculpatul să se sustragă de la urmărirea penală, judecată ori executarea pedepsei. Practic, dispoziţiile art. 136 alin. 1 impun o analiză de oportunitate a luării măsurilor preventive.

Ulterior, judecătorul trebuie să se raporteze la prevederile art. 143 alin. 1 teza finală din Codul de procedură penală potrivit cărora măsura arestării preventive poate fi dispusă doar în situaţia în care sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul/inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care s-a formulat propunerea de arestare preventivă.

Nu în ultimul rând, trebuie analizate dispoziţiile art. 148 Cod procedură penală, respectiv constatarea existenţei a cel puţin unui caz dintre cele prevăzute expres şi limitativ la literele a)–f) ale aliniatului 1 din norma legală indicată, care să impună şi să justifice luarea măsurii preventive privative de libertate.

În privinţa interceptării comunicaţiilor, dreptul comun în materie este reglementat de prevederile art. 91 indice 1 şi următoarele din Codul de procedură penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 91 indice 1 alin. 3 Cod procedură penală, autorizaţia de interceptare se emite de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta.

Interceptarea se dispune la solicitarea motivată a procurorului, în camera de consiliu, dacă sunt îndeplinite exigenţele prevăzute de aliniatul 1 şi aliniatul 2 ale art. 91 indice 1 şi dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu sau pentru una din infracţiunile expres prevăzute de lege.

Este lesne de observat că această ultimă condiţie impusă de prevederile art. 91 indice 1 se suprapune peste exigenţa art. 143 alin. 1 teza finală aplicabilă în cazul arestării. Totodată, se poate constata faptul că în privinţa competenţei materiale şi funcţionale a magistratului care poate dispune oricare dintre cele două măsuri în discuţie – arestarea sau interceptarea – în cursul urmăririi penale, este posibil ca şi aceasta să se suprapună.

În condiţiile în care judecătorul învestit cu propunerea de arestare preventivă a soluţionat anterior, în aceeaşi cauză, propunerea procurorului de interceptare a comunicaţiilor, devine incompatibil să soluţioneze propunerea de arestare?

La o primă vedere, nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 46–48 Cod procedură penală. Totuşi la o analiză atentă prevederile art. 47 alin. 2 Cod procedură penală sunt în măsură să ridice semne de întrebare.

Potrivit textului legal invocat, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

Se poate însă susţine că şi în ipoteza în care anterior judecătorul a dispus efectuarea interceptărilor în cauză, acesta nu şi-a exprimat opinia cu privire la luarea unei eventuale măsuri preventive. De plano, acest argument ar fi corect, însă situaţia trebuie analizată în profunzime.

Instituţia incompatibilităţii are în vedere impunerea unei interdicţii de soluţionare a cauzei judecătorului care, fie datorită unor alte calităţi procesuale avute anterior în cauză, fie datorită unor aspecte personale, subiective, ar putea fi lipsit de imparţialitate în luarea deciziei. Prin reglementarea incompatibilităţii, legea instituie o prezumţie de lipsă de imparţialitate în judecarea unei cauze penale[1].

Doctrina a arătat că, sub aspectul naturii juridice, incompatibilitatea este situaţia de parţialitate şi subiectivism în care se află magistratul într-o cauză penală concretă, situaţie ce reprezintă un impediment în participarea acestuia la soluţionarea respectivei cauze[2].

În cazul supus analizei constatăm că atât cu ocazia dispunerii interceptărilor, cât şi cu ocazia analizei propunerii de arestare preventivă, judecătorul trebuie să se pronunţe şi să constate existenţa unor probe, date sau indicii temeinice privind săvârşirea infracţiunii. Or, în contextul în care anterior a dispus interceptarea, cum ar mai putea acelaşi judecător să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 143 Cod procedură penală în procedura de judecare a arestării preventive?

Indiferent de obiecţiunile sau argumentele pur teoretice în măsură să combată această realitate, lipsa de imparţialitate cel puţin în privinţa verificării acestei condiţii pare a fi evidentă. Oricât de mult ne-am dori magistraţi obiectivi şi imparţiali, fără a pune în vreun fel la îndoială buna lor credinţă, subiectivismul, într-o astfel de situaţie, nu credem că poate fi evitat.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că ambele măsuri luate în discuţie sunt măsuri restrictive de drepturi, care aduc atingere libertăţilor constituţionale.

În acest context, prin raportare la subiectivismul naturii umane, care sunt şansele reale (nu strict teoretice) ca odată ce într-o cauză penală, un magistrat a apreciat că se impune dispunerea interceptării comunicaţiilor în cazul unui suspect pentru comiterea unei infracţiuni de genul celor pentru care se poate aplica acestă procedură, să constate ulterior că această infracţiune nu subzistă sub aspectul cerinţelor prevăzute de art. 143 Cod procedură penală şi să respingă propunerea procurorului de luare a unei măsuri preventive pe acest considerent. Chiar în situaţia în care propunerea de arestare preventivă ar fi respinsă, cel mai probabil ar fi dispusă o altă măsură preventivă, dar condiţia impusă de art. 143 Cod procedură penală tot ar fi constatată.

Precizăm din nou că nu punem la îndoială buna-credinţă a judecătorului, dar credem că o prezumţie de parţialitate poate fi pusă în discuţie şi din acest punct de vedere, de vreme ce acelaşi magistrat a apreciat anterior că sunt suficiente date în cauză pentru a dispune o măsură restrictivă de drepturi.

Într-o altă ordine de idei, este unanim recunoscut faptul că judecătorul învestit cu propunerea de arestare preventivă are obligaţia de a se comporta asemeni unui observator obiectiv la momentul verificării existenţei faptei pentru care s-a făcut propunerea de arestare preventivă, fără a face o analiză de fond a existenţei/inexistenţei infracţiunii.

De altfel, în însăşi definiţia indiciilor temeinice cuprinsă în dispoziţiile art. 68 indice 1 Cod procedură penală se vorbeşte despre presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

Or, cum ar putea magistratul să se comporte ca un observator obiectiv al cauzei în contextul în care anterior el a luat deja contact cu speţa? Cum ar putea să se comporte ca un observator obiectiv în contextul în care procurorul şi-a susţinut deja cererea de interceptare în cameră de consiliu, iar judecătorul a apreciat că se impune faţă de aceeaşi persoană dispunerea unor măsuri restrictive de drepturi?

Apreciem că, într-o astfel de situaţie, subiectivismul nu poate fi înlăturat, iar o prezumţie de parţialitate este fundamentată.

Având în vedere strict aceste aspecte minimale şi fără a face o analiză detaliată a motivelor invocate, susţinem că judecătorul care a dispus interceptarea comunicaţiilor în cursul urmăririi penale în conformitate cu dispoziţiile art. 91 indice 1 şi următoarele din Codul de procedură penală este incompatibil să judece ulterior propunerea de arestare preventivă formulată în aceeaşi cauză de către procuror.

Credem că doar prin constatarea acestei stări de incompatibilitate şi judecarea propunerii de arestare preventivă de către un alt magistrat se poate garanta realizarea unui act de justiţie imparţial, mai ales în procedurile speciale ce vizează luarea măsurilor preventive.

[1] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucureşti 2013, p. 227.
[2] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală – parte generală, vol. I, Editura C. H. Beck, Bucureşti 2007, p. 487.

Milu-Constantin TImoce