"Soluția de compromis: “Cancerul” justiției penale" - avocat Milu-Constantin TIMOCE

Soluţiile pronunţate în cauzele penale pot fi drepte sau nedrepte sub aspectul temeiniciei, blânde sau aspre sub aspect sancţionator, legale sau nelegale raportat la modalitatea de aplicare a legii şi alegaţia ar putea continua. Indiferent însă de modalitatea în care apreciem o soluţie pronunţată de organele judiciare, aceasta se bucură de prezumţia de legalitate şi trebuie respectată ca atare, mai ales dacă soluţia este definitivă.

Cu toate acestea, practica judiciară în materie penală, mai ales în ultima perioadă, a dezvoltat un nou tip de soluţie, respectiv soluţia de compromis.

Câţi dintre noi nu am văzut cauze penale în care se impunea scoaterea de sub urmărire penală pentru că fapta nu îndeplinea elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii subiective sau obiective (şi nu mă refer aici la lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni), însă soluţia pronunţată de procuror a fost cea a aplicării unei amenzi administrative raportat la art. 18 indice 1 Cod penal.

Câţi dintre noi nu am întâlnit cauze penale deduse judecăţii în care vinovăţia inculpatului nu putea fi probată raportat la conţinutul dosarului şi la acuzaţia formulată, dar cu toate acestea inculpatul a fost condamnat pe încadrări juridice grave, dar nefundamentate, însă pedeapsa aplicată a fost sub cuantumul pedepselor aplicate în general pentru acel gen de fapte şi chiar cu o modalitate de executare neprivativă de libertate. Practica judiciară abundă de hotărâri judecătoreşti pronunţate pentru fapte de tentativă de omor, iar pedepsele aplicate sunt cu suspendarea executării pedepsei. Or, dacă analizezi speţele respective constaţi că, în fapt, era vorba de o vătămare corporală gravă care a pus în pericol viaţa victimei şi nicidecum de o tentativă de omor pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Câte cauze penale nu aţi întâlnit în care viciile de procedură erau atât de grave încât impuneau trimiterea cauzei organelor de urmărire penală pentru refacerea rechizitoriului sau a întregii urmăriri penale, fără ca acest lucru să se întâmple, pentru ca apoi, la finalizarea cauzei, inculpatul să beneficieze de un regim sancţionator extrem de blând tocmai ca efect compensator a viciilor grave de procedură ce afectau urmărirea penală.

Cred că acest gen de soluţii, pe lângă faptul că pot fi apreciate ca netemeinice şi nelegale, intră în categoria soluţiilor de compromis.

Ce este soluţia de compromis?

Soluţia de compromis în justiţia penală este soluţia magistratului (procuror sau judecator) prin care, într-o manieră care în esenţă nu are nimic de-a face cu actul de justiţie (a se citi dreptate), se încearcă găsirea unui echilibru între interesul organelor judiciare obligate să dea dovadă de eficienţă şi să îşi demonstreze justeţea raţionamentelor şi interesul individului ajuns subiect al unor proceduri judiciare penale, care de cele mai multe ori doreşte să-şi demonstreze nevinovăţia sau cel puţin netemeinicia acuzaţiilor ce îi sunt aduse.

De remarcat faptul că deşi orice soluţie pronunţată în cursul urmăririi penale sau a judecăţii ar trebui să satisfacă şi interesul cetăţii, al societăţii, acest interes nu se regăseşte în definiţia soluţiei de compromis. Omiterea acestui interes al societăţii din definiţia de mai sus nu este întâmplatoare, ci reprezintă esenţa acesteia.

Dacă ar fi să definim soluţia de compromis în termeni populari, cred că cel mai potrivit aforism pentru o astfel de situaţia ar fi cel al împăcării şi a caprei şi a verzei.

Ce nu este soluţia de compromis?

Soluţia de compromis nu este o eroare judiciară, în sensul pe care această sintagmă îl are în practica judiciară penală. O eroare judiciară apare în urma unei aprecieri eronate a probaţiuni, a unor vicii de judecată şi de apreciere a stării de fapt dedusă judecăţii, a unei superficiale analize a cauzei ce trebuie soluţionată, cu urmarea evidentă a condamnării unui nevinovat. În mod evident însă, eroarea judiciară nu este dorită de cel învestit cu soluţionarea cauzei, reprezentând în final o soluţie nelegală neintenţionată datorată unui cumul de factori imputabili sau neimputabili judecătorului cauzei. În schimb, soluţia de compromis este conştientizată de magistratul care o pronunţă, asumată de acesta şi apreciată ca unica soluţie viabilă pentru finalizarea unei cauze dificile, sensibile.

Cu toate acestea însă, soluţia de compromis nu este o soluţie temeinică şi legală atâta vreme cât cel care o pronunţă, în cunoştinţă de cauză, abdică de la scopul şi regulile de bază ale procesului penal şi fac aici trimitere doar la primele 3 articole ale Codului de procedură penală. În mod evident soluţia de compromis nu satisface cerinţele art. 1 alin. 2 C. proc. pen. întrucât ea nu contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Atâta vreme cât discutăm de o soluţie de compromis în înfăptuirea justiţiei penale, aceasta excede dispoziţiilor legale şi vine în contradicţie cu principiul legalităţii reglementat de art. 2 alin. 1 din C. proc. pen. De asemenea, o soluţie de compromis nu este şi nu va fi niciodată în măsură să reflecte adevărul juridic al cauzei aşa cum impun dispoziţiile art. 3 C. proc. pen.

Soluţia de compromis în justiţia penală nu este o soluţie solomonică, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, ci dimpotrivă, este o soluţie care îţi lasă gustul amar al unei nedreptăţi legalizate. Cel mai elocvent şi mai des întâlnit exemplu este cel al aplicării unei amenzi administrative în temeiul art. 18 indice 1 din Codul Penal, indiferent că e aplicată de procuror sau judecator, în condiţiile în care este evident că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi vorbesc de acele elemente constitutive care nu au de-a face cu pericolul social al unei infracţiuni.

Soluţia de compromis nu este soluţia salvatoare într-o societate măcinată de probleme umane, sociale sau economice, mai ales în contextul în care justiţia ca sistem este pusă sub semnul întrebării în ansamblul ei, iar neîncrederea cetăţeanului în instituţiile statului şi în capacitatea acestuia de a-i asigura protecţia socială este omniprezentă.

Cine pronunţă o soluţie de compromis?

Vom avea parte de o soluţie de compromis doar din partea unui magistrat timorat, temător şi slab pregătit profesional.

Cred totuşi că, în principiu, pronunţarea oricărei soluţii de compromis are ca fundament o pregătire profesională de slabă calitatea a magistratului învestit cu soluţionarea cauzei, pregătire deficitară ce se reflectă în necunoaştere/neaprofundarea normelor de drept penal substanţial şi a normelor de procedură penală. De asemenea, necunoaşterea orientărilor doctrinare sau jurisprudenţiale în materia dedusă soluţionării are ca efect direct şi imediat o pregătire profesională deficitară.

Am făcut aceste precizări întrucât în opinia mea un magistrat nesigur din punct de vedere profesional nu va avea puterea să îşi asume o soluţie curajoasă. Practic, într-o atare situaţie, frica, teama, izvorăşte din necunoaştere.

Dacă slaba pregătire profesională ţine exclusiv de individ şi de modalitatea în care acesta îşi priveşte viaţă profesională, lipsa de curaj, teama, frica în cazul unui magistrat pot fi generate şi de cauze extrinseci pregătirii profesionale.

Teama de a fi nevoit să dea explicaţii pentru soluţia pronunţată, frica de a fi perceput ca partizan al „infractorului”, dorinţa de a nu ieşi în evidenţă şi de a da dovadă de „eficienţă maximă” în realizarea actului de justiţie, iar de multe ori şi presiunea opiniei publice constituie elemente ce conduc la pronunţarea unei soluţii de compromis. Enumerarea nu e limitativă, putând fi identificaţi o multitudine de factori care să aibă ca efect o soluţie de compromis, însă toţi aceşti factori, toate aceste elemente nu reprezintă argumente juridice şi până la urmă, nu au nimic în comun cu legea.

Când se pronunţă o soluţie de compromis?

Din experinţă am observat că, de regulă, soluţia de compromis va apărea în două situaţii: 1. atunci când natura acuzaţiei este gravă, dar probele nu sunt apte să probeze fapta în mod indubitabil. E practic cazul clasic de aplicare a principiului in dubio pro reo; 2. cea de-a doua situaţie e ilustrată de o acuzaţie mai puţin gravă, chiar insignifiantă, iar soluţia de compromis poate fi acceptată cu uşurinţă de către cel care o suportă. Situaţia exemplificativă e aplicarea unei amenzi administrative, în contextul în care se impunea scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d C. proc. pen.

În ceea ce priveşte prima situaţie, de principiu, soluţia de compromis e pronunţată de către magistratul judecator, întrucât procurorul are la finalizarea urmăririi penale doar două posibilităţi: fie dispune o soluţie de netrimitere în judecată, fie dispune trimiterea în judecată şi sesizarea instanţei. Or, în ipoteza discutată, o soluţie de trimitere în judecată nu mai constituie o soluţie de compromis, ci o soluţie vădit netemeinică şi nelegală, care teoretic poate fi îndreptată de către judecător. În schimb, soluţia de compromis pronunţată de judecător se va materializa într-o soluţie de condamnare, însă sub aspectul cuantumului şi/sau a modalităţii de executare a pedepsei, acestea nu vor reflecta gravitatea generică a faptei. Prin această soluţie se va da satisfacţie şi acuzării, care nu va fi nevoită să suporte la statistică o achitare, dar în mod parţial şi apărării care nu va avea de suportat presiunea unei pedepse cu executare. În această modalitate şi printr-o astfel de soluţie se crează aparenţa unui act de justiţie perfect echilibrat, ce pune în balanţă atât interesul general al societăţii susţinut de către reprezentantul Ministerului Public, cât şi interesul individului ajuns subiect al unei proceduri penale – în speţă inculpat pentru o acuzaţie gravă, care nu va fi îndepărtat din societate, nefiind necesară încarcerarea lui pentru reeducare. În realitate însă, nu avem un act de justiţie, ci dimpotrivă, suntem în prezenţa unei soluţii care doar crează aparenţa de dreptate şi legalitate.

În cea de-a doua ipoteză, cea a unei fapte care nu prezintă un grad de pericol social generic ridicat, soluţia de compromis poate fi promovată atât de către procuror cât şi de către judecător. Indiferent însă cine va pronunţa soluţia, cred că justificările sunt în esenţă aceleaşi, ca şi cele de care am făcut vorbire mai sus, cu o singură menţiune – în cazul soluţiilor de compromis pronunţate pentru acest gen de fapte, soluţia este acceptată extrem de uşor de către justiţiabilul care odată trecut prin furcile caudine ale justiţiei va accepta o asfel de soluţie bucurându-se doar că procedura judiciară a fost finalizată. Este explicabilă situaţia învinuitului care acceptă să plătească o amendă administrativă pentru o infracţiune pe care în realitate nu a comis-o, decât să facă demersurile necesare (ce presupun efort financiar, de timp, psihic şi moral) pentru a-şi demonstra nevinovăţia într-un sistem al justiţiei ce se desfăşoară extrem de deficil.

De ce este soluţia de compromis „cancerul” justiţiei penale?

Soluţia de compromis nu are nimic în comun cu legea sau cu justiţia. Dimpotrivă, acest gen de soluţie aduce atingere acestor concepte, iar în final, le lipseşte de conţinut. Mai grav, soluţiile de compromis în materie penală crează frustrare, neîncredere şi conduc la erodarea sistemului juridic, făcând din justiţie un veritabil sistem de injustiţie.

Crează frustrare justiţiabilului ajuns subiect al unei proceduri penale pentru că acesta nu va înţelege rostul, substratul şi substanţa unei astfel de soluţii. Cred că această frustrare o va resimţi atât inculpatul care se declară şi îşi susţine nevinovăţia, cât şi inculpatul care în intimitatea lui ştie că a comis fapta, dar care pe parcursul procedurii a fost lipsit sau i-au fost încălcate drepturile pe care legea i le recunoaşte şi i le pune la dispoziţie. Cu atât mai mult inculpatul care nu este convins nici de vinovăţia, nici de nevinovaţia lui va resimţi mai acut această frustare. Pentru această ultimă situaţie relevantă din punctul meu de vedere este trimiterea în judecată şi condamnarea pentru infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală de alcool în sânge – art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată – în condiţiile în care alcoolemia nu a fost stabilită la ora surprinderii în trafic, ci la o oră, două sau mai multe de la momentul la care autovehiculul a fost condus pe drumurile publice.

Totodată, o soluţie de compromis frustrează profesioniştii dreptului implicaţi în administrarea actului de justiţie, fie că vorbim de magistraţi – procurori sau judecători – sau avocaţi.

Am credinţa că magistratul simte frustrarea unui act de injustiţie, a unei soluţii de compromis, cel puţin cu ocazia primei soluţii de acest gen pe care o pronunţă. Ulterior, cred însă că această frustrare a magistratului se estompează, că intervine puterea obişnuinţei, iar într-un final, în cazul unora dispare cu totul. Totuşi, nu exclud posibilitatea ca în cazul altora, şi mă refer la cei care pronunţă soluţiile şi hotărăsc soarta inculpatului cu prea multă lejeritate, să nu existe niciodată acest gen de frustrare întrucât se consideră deţinătorii adevărului suprem, situaţie în care apreciază că ei nu pot greşi, iar soluţiile lor sunt infailibile.

Această frustrare duce în mod inevitabil la neîncredere în actul de justiţie penală. Cel ajuns în faţa organelor judiciare, indiferent că e învinuit, inculpat sau parte vătămată/civilă nu va avea certitudinea şi siguranţa unei judecăţi drepte, fiind extrem de suspicios cu privire la orice situaţie pe care nu o înţelege sau care nu i se pare la locul ei.

Despre neîncrederea avocatului în actul de justiţie nu cred că are rost să vorbesc, întrucât acesta gravitează în jurul intereselor clientului pe care îl asistă/reprezintă şi opinia lui este evident subiectivă.

În schimb, cred că se impune a face o succintă analiză a neîncrederii manifestate de magistrat faţă de justiţia penală, pentru că această neîncredere există. De la bun început vreau să fac precizarea că această neîncredere nu vizează propriul act de justiţie pe care trebuie să îl înfăptuiască magistratul în legătură cu alţi, ci vizează sistemul în general. Această neîncredere apare când însuşi magistratul sau cel implicat în administrarea justiţiei penale (poliţist, grefier, personal auxiliar) devine subiect al unei proceduri judiciare penale. În toate situaţiile de acest gen pe care le-am întâlnit (şi nu au fost puţine) cei care la un moment dat au fost implicaţi în administrarea actului de justiţie, dar au ajuns să aibă calitate procesuală într-un proces penal, au afirmat în mod deschis că nu au încredere în actul de justiţie penală la care vor fi supuşi. În cazul unora temerea lor s-a adeverit, în situaţia altora – extrem de puţini – îndoielile lor au fost infirmate. Esenţial însă este faptul că şi cei care înfăptuiesc justiţia penală nu au încredere în aceasta. Or, dacă tocmai cel care împarte dreptatea îşi manifestă neîncrederea în sistemul din care face parte, ce pot să spun despre justiţiabilul care are pentru prima dată contact cu sistemul nostru juridic.

Această neîncredere a celor care sunt implicaţi în actul de justiţie se datorează tocmai faptului că ei cunosc sistemul, cunosc soluţia de compromis şi conştientizează şi faptul că pot deveni victima unei astfel de soluţii. Într-o altfel de ipoteză o astfel de neîncredere nu ar fi justificată întrucât ar avea convingerea că dacă au comis o faptă de natură penală vor primi o pedeapsă raportată la circumstanţele concrete ale faptei şi la gradul lor de vinovăţie, iar dacă nu au săvârşit vreo infracţiune singura soluţie aplicabilă ar fi cea de netrimitere în judecată sau de achitare.

Chiar dacă pot fi identificate o mulţime de alte carenţe ale sistemului judiciar ce are ca obiectiv aplicarea justiţiei penale, cred că cel mai mare rău al justiţiei penale în acest context istoric este reprezentat de soluţia de compromis.

Am credinţa că acest gen de soluţie crează neîncredere, frustrare şi erodează actul de justiţie penală, aşa cum cancerul ca maladie afectează, încet, sigur şi irecuperabil, trupul şi mintea pacientului, transformându-l dintr-un om viguros şi sănătos într-o veritabilă epavă umană.

În acest context, o întrebare apare ca legitimă: ce facem sau ce ar trebui să facem noi, profesioniştii dreptului, ca justiţia penală să nu ajungă o epavă a societăţii româneşti?

Milu-Constantin Timoce