"Scurtă analiză a dispoziţiilor art. 522 ind. 1 Cod Procedură Penală cu privire la rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare" - avocat Milu Constantin TIMOCE

Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale[1] a reprezentat un moment de maximă importanţă în revizuirea unor acte normative în domeniul procesual penal, urmărindu-se, la acel moment, alinierea legislaţiei din dreptul intern cu legislaţia penală a ţărilor europene, dar şi cu tratalele şi acordurile internaţionale pe care România le ratificase, în special cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[2].

În acest context, în Codul de procedură penală, pe lângă alte modificări esenţiale a fost introdusă o nouă secţiune, chiar ultima secţiune din cod, intitulată Rejudecarea în caz de extrădare. După o perioadă de aproape şapte ani în care această secţiune nu a suferit vreo modificare, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[3] se aduc îmbunătăţirile necesare unei instituţii juridice căreia nu i s-a acordat importanţa necesară.

Deşi această secţiune cuprinde un singur articol, respectiv art. 5221, dispoziţiile acestuia prezintă o importanţă deosebită întrucât reglementează un caz special de rejudecare a unor cauze definitive – situaţia unor persoane judecate şi condamnate în lipsă – dar totodată ridică şi numeroase probleme teoretice şi practice, pe care instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri va fi nevoită să le ia în considerare.

Potrivit art. 5221 alin. 1 – „În cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”

În ceea ce priveşte procedura de rejudecare, potrivit alin. 2 al aceluiaşi text legal, sunt incidente dispoziţiile art. 404–408 Cod procedură penală, care reglementează rejudecarea cauzei în calea de atac extraordinară a revizuirii.

1. Natura juridică a procedurii speciale prevăzută de art. 5221. Un prim aspect ce trebuie clarificat în privinţa procedurii speciale a rejudecării este natura juridică a unei astfel de cereri, mai ales în contextul în care, cu privire la procedura propriu-zisă de rejudecare, dispoziţia legală face doar o simplă trimitere la alte texte ale Codului de procedură penală. Potrivit prevederilor alin. 2 al art. 5221 în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 404 – 408 Cod procedură penală, texte legale care reglementează însă, rejudecarea cauzei în calea de atac extraordinară a revizuirii.

Ceea ce trebuie însă remarcat este faptul că deşi se face trimitere la procedura de judecare a revizuirii, în cazul cererii de rejudecare în sensul arătat de art. 5221 sunt incidente exclusiv dispoziţiile cu privire la rejudecarea cauzei doar în faţa instanţei de judecată, celelalte dispoziţii procedurale cu privire la cercetările prealabile efectuate de procuror nefiind aplicabile în acest caz. O anumită discuţiune comportă însă procedura admisibilităţii în principiu aspect asupra căruia vom reveni. Acest fapt este confirmat de însuşi conţinutul alin. 2, care prevede expres şi limitativ dispoziţiile relative la revizuire care sunt aplicabile în cazul rejudecării prevăzute de art. 5221, cât şi de dispoziţiile art. 404 şi ale 405, potrivit cărora rejudecarea, după etapa admiterii în principiu (s.n.- M.T.), se realizează potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
Probleme dificile de executare silita

Totodată, este interesant de observat faptul că textul art. 5221 nu stabileşte şi nu face absolut nici un fel de referire cu privire la un eventual termen în care ar putea fi introdusă o astfel de cerere. Practic, în aceste condiţii, cererea de rejudecare poate fi introdusă la instanţa competentă în orice moment după ce petentul a fost predat autorităţilor judiciare române, sesizarea instanţei nefiind condiţionată de respectarea vreunui termen a cărui încălcare ar fi apt să atragă sancţiunea decăderii sau a respingerii cererii ca tardiv introdusă.

Având în vedere toate aceste aspecte, din punctul de vedere al calificării juridice a cererii de rejudecare întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C.proc.pen. aceasta apare ca o cale de atac extraordinară hibridă[4], respectiv o modalitate de revizuire atipică, guvernată de propriile condiţii de admisibilitate, dar urmând parţial procedura de rejudecare prevăzută în cazul revizuirii, respectiv dispoziţiile art. 404 – 408 C.proc.pen.

Cu toate acestea, revizuirea şi rejudecarea în caz de extrădare au o finalitate distinctă: dacă revizuirea implică înlăturarea unor erori esenţiale asupra faptelor reţinute într-o hotărâre definitivă, rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului persoanei extrădate, care a fost judecată şi condamnată în lipsă, la un proces echitabil şi, în principal, exercitarea dreptul său la apărare într-un nou ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces şi de a administra probe în apărarea sa, atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere. În lipsa unei dispoziţii contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esenţiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei şi, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanţiere conduc instanţa de rejudecare la o altă concluzie în privinţa individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual[5].

2. Justificarea, necesitatea şi relevanţa rejudecării prevăzute de art. 5221 raportat la principiile dirimante ale procesului penal. Cu privire la necesitatea şi relevanţa unei rejudecări a cauzei în care inculpatul a fost judecat şi condamnat în lipsă, se impun a fi făcute câteva precizări, care nu pot decât să demonstreze justeţea unei astfel de rejudecări, ceea ce, în cele din urmă, vine să consolideze ideea de justiţie echitabilă şi imparţială.

În primul rând, considerăm că rejudecarea cauzei este absolut necesară pentru a se putea garanta petentului-condamnat dreptul la un proces echitabil, asigurând în acelaşi timp respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul penal într-un stat de drept.

Dreptul la un proces echitabil îşi găseşte consacrarea atât prin aplicarea în cadrul procedurii penale române a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi prin consacrarea acestui principiu în dispoziţiile art. 21 alin. 3 din Constituţia României, dar şi prin coroborarea tuturor celorlalte principii prevăzute de partea introductivă a Codului de procedură penală. Or, pe lângă faptul că acest principiu este prevăzut expres de dispoziţiile constituţionale şi de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care acesta se întemeiază şi îşi găseşte conţinutul tocmai în celelalte principii „clasice” care guvernează desfăşurarea normală a procesului penal, este de nătăgăduit că judecarea şi condamnarea unei persoane în lipsă, indiferent de motive, este de natură să aducă atingere acestui principiu şi implicit să împieteze asupra actului de justiţie.

Datorită importanţei crescute şi atenţiei ce se acordă acestui principiu în ultimul timp, considerându-se că prin respectarea acestuia se dă eficienţă tuturor drepturilor fundamentale, prevăzute de acte interne sau pacte internaţionale, ale unui individ implicat în desfăşurarea unei proceduri judiciare, indiferent că este vorba despre un proces penal sau de orice altă natură, şi legiuitorul român a înţeles să ofere garanţii suplimentare pentru respectarea acestuia.

În acest context, mai ales în materie penală, aşa cum am arătat deja, prin intermediul Legii nr. 281/2003, legiuitorul a înţeles să introducă cel puţin două instituţii care vizează în mod direct garantarea acestui principiu. Este vorba despre procedura plângerii în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, reglementată de art. 2781 C .proc .pen., dar şi de procedura rejudecării în cazul persoanei extrădate, reglementată de art. 5221.

Susţinem din nou faptul că această instituţie a rejudecării constituie o cale de atac extraordinară specială, o procedură de revizuire atipică, instituită tocmai pentru garanta principiul dreptului la un proces echitabil, cel puţin din următoarele considerente. Pe de o parte, textul legal nu face absolut nici o distincţie între persoana care se sustrage de la judecată, părăsind teritoriul României, fiind ulterior extrădată după ce aceasta a fost deja condamnată, şi persoana care săvârşeşte o infracţiune, iar ulterior este trimisă în judecată şi condamnată fără ca aceasta să fi cunoscut faptul că împotriva ei a fost declanşatăo procedură judiciară, singura condiţie fiind aceea ca după condamnare să se obţină extrădarea ei din statul în care aceasta se afla. Deşi credem şi susţinem cu fermitate acest punct de vedere într-o soluţie relativ recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că „cererea de rejudecare formulată de către persoana judecată şi condamnată în lipsă, care a avut cunoştinţă de existenţa procedurilor penale împotriva sa, a avut posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare şi a fost reprezentată de un apărător în tot cursul procesului penal, însă nu s-a prezentat în faţa instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă”[6]. Din punctul nostru de vedere o astfel motivare este evident criticabilă întrucât pleacă de la prezumţia eronată că procedura rejudecării are ca unic scop salvgardarea exclusiv a dreptului la apărare, ignorând în mod nepermis importanţa şi rolul celorlalte principii ce guvernează procedura judecăţii. Nu credem că o astfel de orientare jurisprudenţială, chiar dacă este promovată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, poate fi însuşită fără critici, cu atât mai mult cu cât speţa în discuţie prezenta o importanţă aparte[7], iar în alte soluţii de speţă aceeaşi instanţă supremă a oferit argumente convingătoare potrivit cărora rejudecarea după extrădare are ca scop garantarea dreptului la un proces echitabil şi nu exclusiv a dreptului la apărare.

Într-adevăr rejudecarea are ca finalitate oferirea posibilităţii celui condamnat şi apoi extrădat să-şi exercite dreptul la apărare în toată plenitudinea lui, dar în acelaşi timp trebuie să permită condamnatului să beneficieze de un proces penal în care să fie respectat principiul contradictorialităţii în adevăratul sens al cuvântului. Totodată, nu trebuie neglijat principiul aflării adevărului ce poate căpăta consistenţă prin datele şi elementele noi pe care cel care solicită rejudecarea le poate prezenta organelor judiciare, date şi informaţii care pot pune într-o altă lumină întreaga stare de fapt şi pot releva aspecte noi cu privire la activitatea infracţională care a făcut obiectul cauzei.

Pe de altă parte, privind dreptul la apărare şi dintr-o altă perspectivă, este de netăgăduit faptul că fiind judecat în contumacie, chiar dacă celui judecat şi condamnat i s-ar asigura un apărător din oficiu sau ar beneficia de serviciile unui apărător ales[8], în mod inevitabil conţinutul dreptului la apărare ar fi viciat în mod esenţial, mai ales dacă cel judecat, indiferent de motive, a fost împiedicat să ia legătura cu apărătorul care îl reprezenta, care trebuia să-i susţină „apărarea” şi să-i apere interesele în faţa instanţei de judecată.

Astfel, în condiţiile în care cel extrădat s-a aflat în imposibilitate de a lua contact cu apărătorul său, este evident că nu a existat nici un moment colaborarea absolut necesară şi esenţială dintre client şi avocat, acestuia din urmă fiindu-i imposibil să stabilească o strategie pertinentă cu privire la modul în care urma să exercite apărarea celui judecat în cauză. Chiar dacă din punct de vedere procedural apărătorul a depus eforturi susţinute pentru a da eficienţă dreptului la apărare, în sensul că a vegheat ca normele de procedură să fie respectate cu stricteţe, din punct de vedere a esenţei cauzei, acesta nu ar fi putut oferi consistenţă dreptului la apărare, în condiţiile în care nu cunoştea derularea reală a faptelor pentru care clientul său a fost trimis în judecată şi poziţia acestuia cu privire la aspectele imputate.

De asemenea, în condiţiile în care, cel judecat în lipsă nu a luat niciodată cunoştinţă personal despre acuzaţiile care i se aduc, respectiv nu a cunoscut cu exactitate faptele, în materialitatea lor, cu privire la care era învinuit nu se poate susţine că ar fi beneficiat de o „apărare specilizată” în sensul pe care această noţiune îl are atât în legislaţia penală, cât şi în literatura de specialitate[9]. În acelaşi context, mai trebuie arătat că prin judecarea în contumacie, cel condamnat a fost privat şi de un alt element esenţial care intră în conţinutul dreptului la apărare, respectiv dreptul de a proba netemeinicia probelor administrate în vederea demonstrării vinovăţiei sale, inculpatul fiind singurul care, datorită informaţiilor şi datelor pe care le cunoaşte, poate să demonstreze lipsa de temeinicie a acestora.

Rejudecarea cauzei unui condamnat în contumacie este, din punctul nostru de vedere, singura modalitate prin care s-ar putea conferi eficienţă principiului contradictorialităţii procesului penal, întrucât prin judecarea inculpatului în lipsă acest principiu a fost lipsit de conţinut. Pentru ca cel condamnat să poată beneficia de un proces echitabil în sensul avut în vedere de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului[10] este absolut necesar a se dispune o rejudecare a cauzei, astfel încât în condiţii de contradictorialitate reală, inculpatul să-şi poată exercita dreptul la apărare, încercând să-şi demonstreze nevinovăţia şi lipsa de pertinenţă a probelor care îi susţin vinovăţia. Contradictorialitatea procesului penal trebuie să se manifeste şi în raport cu susţinerile eventualilor coinculpaţi, cu ale părţii vătămate, cu cele ale martorilor şi evident cu susţinerile reprezentantului Ministerului Public, dându-i-se posibilitatea inculpatului de a adresa întrebări martorilor, părţii vătămate şi celorlalţi inculpaţi, de a da propriile declaraţii, de a pune concluzii în faţa instanţei şi de a avea dreptul la ultimul cuvânt.

Or, în condiţiile în care nu a avut nici o clipă posibilitatea de a uza de aceste căi procesuale care dau consistenţă principiului contradictorialităţii, este normal şi imperios necesar ca, în vederea asigurării tuturor drepturilor esenţiale ale inculpatului, să i se permită acestuia să îşi susţină nevinovăţia în cadrul unui proces penal care să se desfăşoare într-un cadru procesual normal, chiar dacă acest lucru presupune rejudecarea unei cauze care a fost deja soluţionată printr-o hotărâre definitivă ce a intervenit, însă, în lipsa celui condamnat.

Nu în ultimul rând, este indiscutabil faptul că prin rejudecarea cauzei s-ar maximiza efectele principiului aflării adevărului, în situaţia în care prin elementele şi datele noi pe care inculpatul le-ar releva în faţa instanţei de judecată, există posibilitatea ca întreaga stare de fapt reţinută în cauză să fie esenţialmente modificată, iar într-un final să se constate netemeinicia hotărârii de condamnare. În condiţiile în care este binescunoscut faptul că acest principiu trebuie să constituie fundamentul oricărui proces penal, întrucât numai prin aflarea adevărului cu privire la toate aspectele esenţiale ale cauzei se poate înfăptui scopul procesului penal, rejudecarea cauzei este necesară pentru ca soluţia pronunţată de către organele judiciare să fie în deplină concordanţă cu realitatea obiectivă, dar şi cu interesele societăţii care urmăreşte înfăptuirea justiţiei penale.

Toate aceste considerente ne îndreptăţesc să susţinem că instituţia rejudecării prevăzută de art. 5221 C. proc. pen. are ca finalitate asigurarea şi garantarea respectării dreptului la un proces echitabil persoanei judecate şi condamnate în lipsă, iar apoi extrădată sau predată autorităţilor române în baza unui mandat european de arestare. Dacă discutăm însă de respectarea dreptului la un proces echitabil trebuie avut în vedere că în conţinutul acestuia intră şi principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialităţii, principiul aflării adevărului, etc.

3. Aspecte de neconstituţionalitate. Având în vedere scopul rejudecării speciale prevăzută de art. 5221 C. proc. pen. se pune problema neconstituţionalităţii alin. 1 a acestui articol, în sensul că se crează o inegalitate de tratament juridic între condamnatul judecat în contumacie ce a fost extrădat sau predat autorităţilor române în baza unui mandat european de arestare şi condamnatul judecat în lipsă pentru care nu s-a solicitat extrădarea ori nu s-a pus în executare un mandat european de arestare, dar care s-a predat singur autorităţilor judiciare române. Se opiniază că în acest context dispoziţiile art. 5221 alin. 1 încalcă principiul egalităţii în faţa legii cuprins în art. 16 şi al accesului liber la justiţie prevăzut de art. 21, ambele din Constituţia României[11].

Apreciem la rândul nostru că poziţia exprimată mai sus este justă, însă Curtea Constituţională sesizată cu această excepţie de neconstituţionalitate a conchis că excepţia este inadmisibilă întrucât “autorul acesteia solicită, în realitate, adoptarea unei noi soluţii legislative”. Totodată, în susţinerea acestei decizii au fost invocate dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”[12].

Oricum, aceste aspecte de neconstituţionalitate au fost avute în vedere şi remediate prin prevederile art. 466 şi următoarele din Noul cod de procedură penală[13] care permit oricărei persoane judecate şi condamnate în lipsă să solicite redeschiderea procesului penal.

4. Condiţiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri, sunt limitativ şi expres prevăzute de prevederile alineatului 1 ale art. 5221. Singurele cerinţe impuse de textul legal au în vedere ca (1)petentul să fi fost judecat şi condamnat în lipsă, (2)să se obţină extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a acestei persoane de către autorităţile române şi (3)să existe o cerere a condamnatului în acest sens. Dacă ultimele două condiţii nu ridică probleme deosebite cu privire la interpretarea şi aplicarea lor, prima condiţie a creat numeroase controverse atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.

Principala controversă este iscată de modalitatea de interpretare a sintagmei „judecat şi condamnat în lipsă”. Într-o interpretare restrictivă prin persoană judecată şi condamnată în lipsă s-ar înţelege inculpatul care nu a fost prezent la nicio şedinţă de judecată de la momentul sesizării instanţei şi până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare[14]. Într-o interpretare mult mai laxă şi mai apropiată, spunem noi, de scopul instituţiei juridice analizată, o anumită nuanţare este mai mult decât necesară. Astfel nu trebuie pierdut din vedere faptul că raţiunea instituirii procedurii prevăzute de art. 5221 C. proc. pen. este respectarea dreptului la un proces echitabil şi transpunerea în dreptul procesual penal român a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a practicii judiciare a Curţii Europene a Drepturilor Omului[15], şi că îndeplinirea acestor condiţii trebuie analizată, respectiv interpretată în spiritul şi în concordanţă cu practica CEDO în materie. Ca atare, în măsura în care inculpatul nu a renunţat în mod expres şi neechivoc la dreptul său de a participa la propriul proces, judecarea sa în lipsă atrage încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să deschidă, în principiu, în mod obligatoriu, calea unei rejudecări în prezenţa inculpatului[16].

Tocmai de aceea apreciem că această condiţie va fi îndeplinită şi atunci când inculpatul a fost prezent la unul din termenele de judecată sau într-un anumit ciclu procesual, însă indiferent de motive, nu a participat la administrarea probaţiunii şi dezbaterea cauzei ce a avut ca finalitate pronunţarea unei hotărâri de condamnare. Totodată, apreciem că acestă condiţie va fi îndeplinită şi în situaţia în care petentul se afla pe teritoriul României în momentul în care a fost condamnat, părăsind ulterior teritoriul ţării noastre, întrucât textul de lege nu face absolut nici o distincţie cu privire la acestă situaţie. De asemenea, considerăm că nu are absolut nici un fel de relevanţă şi nu constituie un impediment în judecarea unei astfel de cereri faptul că cel condamnat s-a sustras cu rea-credinţă de la judecată sau pur şi simplu nu a cunoscut faptul că este judecat şi condamnat de către o instanţă română, fiind necesar doar ca acesta să fi fost judecat şi condamnat în lipsă[17]. În egală măsură apreciem că această procedură specială este aplicabilă şi în situaţia în care inculpatul care a fost judecat şi condamnat în lipsă a beneficiat pe întreaga desfăşurare a procedurii de un apărător ales angajat de el însuşi sau de către familie.

Pe de altă parte, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra a ceea ce s-a dorit să reprezinte această instituţie în dreptul procesual român şi care ar trebui să fie abordarea admisibilităţii unei astfel de cereri, credem că prevederile art. 5221 trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 69, art. 72 alin. 2 şi art. 32 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care instituie obligativitatea garantării dreptului la rejudecare persoanelor condamnate în lipsă.

5. Procedura admisibilităţii în principiu nu este expres prevăzută şi reglementată ca etapă preliminară a judecării cererii întemeiată pe prevederile art. 5221. Cu toate acestea, atât practica judiciară, cât şi doctrina[18] au apreciat că o astfel de etapă există, are rolul şi importanţa ei în cadrul procedurii şi se concretizează printr-o încheiere ce trebuie să analizeze exclusiv condiţiile de admisibilitate, pronunţându-se asupra acesteia. În acest sens, într-o soluţie de caz[19] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „În faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, instanţa este obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata iniţială, în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezenţa acestuia. Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea (…)”.

Apreciem şi noi că o astfel de etapă preliminară este necesară şi prezintă importanţă. Astfel, în condiţiile în care se constată că cerinţele pentru admisibilitatea în principiu nu sunt întrunite cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, fără a se trece la rejudecarea propriu-zisă a cauzei, lăsând eventual deschisă calea de atac incidentă în cauză potrivit art. 407 C. proc. pen. În situaţia în care se constată îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare, potrivit art. 404 instanţa acordă termen pentru rejudecare, dar în acelaşi timp are posibilitatea de a dispune suspendarea, în tot sau în parte, a executării hotărârii de condamnare iniţială. O astfel de facultate a instanţei de fond nu există atâta vreme cât cererea de rejudecare nu a fost admisă în principiu.

6. Nu vom insista asupra procedurii de rejudecare propriu-zisă întrucât prevederile art. 405 alin. 1 dispun că rejudecarea se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă. În acest sens facem trimitere la Titlul II, Capitolul II din Partea specială a Codului de procedură penală.

Apreciem însă că este necesar a face două observaţii.

Prin Legea nr. 202/2010 în legislaţia noastră penală a fost introdusă procedura simplificată a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei cuprinsă în prevederile art. 3201 C. proc .pen. Poate această procedură să fie aplicată în cazul rejudecării speciale prevăzută de art. 5221? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ.

Pe de o parte, procedura simplificată de judecare a cauzei în cazul recunoaşterii vinovăţiei reprezintă un veritabil beneficiu acordat inculpatului dispus să îşi recunoască vinovăţia şi probele administrate în faza de urmărire penală. Orice inculpat are posibilitatea de a uza de acest drept pe care legea il pune la dispoziţie. Acest drept trebuie recunoscut şi inculpatului judecat şi condamnat în lipsă care solicită rejudecarea sa potrivit art. 5221.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 3201 se încadrează în prevederile Titlului II, Capitolul II din Partea specială a Codului de procedură penală ce reglementează regulile de judecată în primă instanţă. Or, atâta vreme cât legiuitorul nu a înţeles ca aplicabilitatea acestor prevederi speciale să fie exceptate în situaţia rejudecării prevăzute de art. 5221, acest drept nu poate fi îngrădit în mod arbitrar celui ce solicită şi i se încuviinţează rejudecarea.

Nu în ultimul rând, raportat la finalitatea cererii de rejudecare astfel cum am aratat-o mai sus, aplicarea art. 3201 se răsfrânge în mod benefic asupra situaţiei inculpatului rejudecat cu privire la individualizarea cuantumului sau a modalităţii de executare a pedepsei.

De altfel, cu privire la admisibilitatea aplicării procedurii de judecată simplificată prevăzută de art. 3201 în cazul rejudecării potrivit prevederilor art. 5221 practica judiciară recentă s-a pronunţat în sens afirmativ[20].

Cea de-a doua observaţie vizează situaţia în care inculpatul se declară nevinovat şi doreşte să obţină o soluţie de achitare. Într-o atare situaţie trebuie avute în vedere prevederile art. 405 alin. 2 potrivit cărora instanţa de rejudecare va readministra probele ce au fost efectuate în cursul primei judecăţi doar în măsura în care găseşte necesar.

În opinia noastră, o readministrare parţială, trunchiată a probaţiunii nu este în măsură să asigure dreptul la un proces echitabil, iar în situaţia dată contravine însuşi scopului rejudecării. Tocmai de aceea apreciem că textul legal mai sus arătat trebuie interpretat în spiritul lui şi raportat la procedura specială a rejudecării şi nu în litera lui care are în vedere exclusiv procedura revizuirii.

7. Procedura rejudecării inculpaţilor judecaţi şi condamnaţi în lipsă potrivit dispoziţiilor Noului cod de procedură penală. Noua legislaţie procesual-penală preconizat a intra în vigoare reglementează în Partea specială, Titlul III – Judecata, Capitolul V – Căile extraordinare de atac, Secţiunea a 3-a, art. 466–470, o nouă cale extraordinară de atac, respectiv redeschidere proces penal – judecare în lipsa persoanei.

Această nouă procedură permite practic redeschiderea şi rejudecarea oricărei cauze în situaţia în care inculpatul a fost judecat şi condamnat în lipsă înlăturând inechitatea dintre condamnaţi extrădaţi ori predaţi în baza unui mandat european de arestare şi condamnaţii aflaţi pe teritoriul României dar judecaţi în contumacie.

Se impune precizarea că noua reglementare este mult mai bine structurată decât prevederile art. 5221 din actualul cod de procedură penală, dar condiţiile de admisibilitate sunt mult mai restrictive. Fără a intenţiona a face o analiză detaliată a prevderilor art. 466 şi următoarele din Noul cod de procedură penală trebuie arătat că cererea de rejudecare poate fi făcută într-un termen de maxim şase luni de la data la care condamnatul a luat la cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa (art. 466 alin. 1). În cazul persoanelor extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare acest termen de şase luni curge de la data predării condamnatului autorităţilor române (art. 466 alin. 3). De asemnea, trebuie menţionat că dispoziţiile art. 466 alin. 2 definesc cu exactitate noţiunea de persoană judecată în lipsă. Modificări esenţiale există şi în privinţa competenţei materiale de a judeca cererea de rejudecare – o astfel de cerere poate fi adresată, după caz, fie instanţei de fond, fie instanţei de apel – care a dispus condamnarea în lipsă (art. 467 alin. 1). Spre deosebire de actuala reglementare, noile dispoziţii cuprind dispoziţii exprese cu privire la procedura preliminară a admiterii în principiu (art. 469), iar art. 470 arată că rejudecarea cauzei se va face potrivit regulilor de procedură a etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.

Apreciem că noua reglementare a rejudecării constituie un pas înainte faţă de actualele prevderi ale art. 5221 din actualul Cod de procedură penală însă nu putem să nu remarcăm condiţiile mult mai restrictive de admisibilitate, ceea ce nu reprezintă în mod automat un plus pentru actul de justiţie.

8. Concluzii. Aşa cum am arătat deja, singura motivaţie pentru care a fost introdus textul art. 5221 Cod procedură penală este aceea ca inculpatul judecat în lipsă să poată beneficia de toate drepturile procesuale ale persoanei trimise în judecată, drepturi fundamentale a căror încălcare poate duce chiar la constatarea nulităţii absolute a întregii proceduri judiciare efectuate în faţa organelor judiciare, dar şi pentru a limita pe cât posibil o eventuală eroare judiciară.

Procedura rejudecării speciale prevăzută de art. 5221 C. proc. pen. reprezintă o veritabilă garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, însă actuala reglementare extrem de lapidară, dar şi practica judiciară neunitară au creat numeroase dificultăţi în înţelegearea şi aplicarea acesteia. Oricum, atâta vreme cât avem o lege (dreaptă sau nedreaptă, blândă sau severă, clară sau interpretabilă), cu toţii, profesionişti ai dreptului sau simpli justiţiabili, avem obligaţia să o respectăm, să o interpretăm cu bună-credinţă şi să o aplicăm în folosul societăţii.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003
[2] Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de către România prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 135 din 31 mai 1994
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010
[4] În acelaşi sens a se vedea şi Leontin Coraş, “Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate – soluţie pentru rejudecarea după extrădare” în Revista Dreptul nr. 11/2009, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 160
[5] A se vedea Decizia nr. 560/2009 pronunţată de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie – S. pen. www.scj.ro
[6] A se vedea Decizia pen. nr. 624/29.02.2012 pronunţată de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie – S. pen. – www.scj.ro
[7] Este vorba despre cererea de rejudecare formulată în temeiul dispoziţiilor art. 5221 C.proc.pen. de către Popa Nicolae implicat alături de Sorin Ovidiu Vântu în “Afacerea FNI”. Raportat la complexitatea acelui dosar şi prin numărul impresionant de părţi civile în cauză, contrar spiritului legii în opinia noastră, magistraţii învestiţi cu judecarea cererii au apreciat că rejudecarea unei astfel de cauze este “inadmisibilă”.
[8] În practică se întâmplă de foarte multe ori ca familia inculpatului sau chiar apropiaţii să-i angajeze acestuia un apărător ales care să-i asigure apărarea şi să-i reprezinte interesele, însă de cele mai multe ori clientul nu are posibilitatea să ia legătura cu apărătorul său şi nici măcar nu îl cunoaşte.
[9] A se vedea Nicu Jidovu, “Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
[10] A vedea deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza: Pantea c. României, Ankerl c. Suediei, Farmakopoulos c. Belgiei, Raidl c. Austriei, Raf c. Spaniei, Dujarin c. Spaniei, Serreiano c. Italiei, în Corneliu Bârsan, „Convenţia europeană a drepturilor omului – Comentariu pe articole”, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti 2005
[11] A se vedea Marieta Tămaş, “Reflecţii asupra unor dispoziţii neconstituţionale”, în Revista de Drept Penal, Anul XVII octombrie-decembrie, nr. 4/2011, p. 112
[12] A se vedea Curtea Constituţională, Decizia nr. 99/13 februarie 2007
[13] Adoptat prin Legea nr. 135/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, care va intra însă în vigoare la data stabilită prin legea de punere în aplicare.
[14] A se vedea practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – S. pen., respectiv decizia nr. 5424/2007, decizia nr. 2684/2007, decizia nr. 2517/2007 sau decizia nr. 624/2012 – www.scj.ro
[15] A se vedea expunerea de motive a Legii nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a altor legi speciale.
[16] Cu privire la faptul că sintagma “judecat şi condamnat în lipsă” nu trebuie interpretată în sens restrictiv a se vedea Decizia nr. 560/2009 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – S. pen (www.scj.ro) sau Decizia nr. 707/2008 pronunţată de către Curtea de Apel Braşov – S. pen. (www.portal.just.ro) În acelaşi sens şi sentinţa pen. nr. 237/06.07.2012 pronunţată de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei, rămasă definitivă prin nerecurare (nepublicată).
[17] A se vedea Decizia nr. 2369/2005 pronunţată de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie – S. pen.; în sens contrar a se vedea Decizia nr. 624/2012 a aceleiaşi instanţe (www.scj.ro)
[18] A se vedea Mihaela Laura Pamfil, “Judecata în lipsă. Aspecte teoretice şi de practică judiciară”, în Revista de Drept Penal, Anul XVII octombrie-decembrie, nr. 4/2011, p. 153
[19]A se vedea Decizia nr. 5173/2007 pronunţată de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie – S. pen
[20] A se vedea Decizia nr. 3369/2011 pronunţată de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie – S. pen; în acelaşi sens şi sentinţa pen. nr. 237/06.07.2012 pronunţată de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei, rămasă definitivă prin nerecurare.