"Procedura cu privire la cererile de valoare redusã în Noul Cod de Procedurã Civilã (I)- prezentare generalã" - avocat Anamaria MÃSTÃCÃNEANU

1. PRECIZÃRI PRELIMINARE
Procedura cu privire la cererile de valoare redusã reprezintã una dintre noutãţile legislative introduse prin NCPC “în contextul modernizãrii procedurilor speciale în scopul clarificãrii rapide şi eficiente a situaţiilor litigioase”[1].
Dispoziţiile cuprinse în Cartea a VI-a, Titilul X, art. 1025-1032 din NCPC (Legea nr. 134/2010 republicatã în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) au preluat aproape fidel Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusã[2], aspect care prezintã relevanţã din douã considerente:
- pe de o parte, Regulamentul se aplicã direct doar în ceea ce priveşte cauzele transfrontaliere[3] al cãror obiect nu depãşeşte valoarea de 2000 euro, fãrã a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile şi alte costuri; de altfel, art. 1 din Regulament menţioneazã expres faptul cã procedura europeanã cu privire la cererile cu valoare redusã este pusã la dispoziţia justiţiabililor ca o alternativã la procedurile prevãzute de legislaţiile statelor membre;
- pe de altã parte, datã fiind noutatea acestei proceduri în dreptul intern, dar mai ales caracterul sãu atipic[4] chiar şi în contextul modificãrilor substanţiale aduse procesului civil în general, Regulamentul şi jurisprudenţa generatã de acesta ar trebui sã fie un important punct de referinţã în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1025-1032 din NCPC.
Noua procedurã se distinge prin accesibilitate (presupunând utilizarea unor formulare tipizate - formular de cerere, formular tip pentru completarea şi/sau rectificarea formularului de cerere şi formularul de rãspuns - care cuprind informaţii clare privind completarea fiecãrei rubrici, astfel încât procedura este la îndemâna oricãrui justiţiabil, fãrã a fi obligatorie reprezentarea prin avocat[5]), simplitate (întrucât este de regulã o procedurã scrisã, care numai în mod excepţional implicã înfãţişarea pãrţilor) şi celeritate (etapele derulãrii procedurii în primã instanţã fiind stabilite detaliat, în funcţie de poziţia procesualã a pãrţilor, cu specificarea termenelor în care trebuie îndeplinite actele de procedurã şi a sancţiunilor incidente în cazul nerespectãrii acestora).
În ciuda acestor avantaje, reglementarea procedurii cu privire la cererile de valoare redusã ridicã o serie de probleme de interpretare, începând chiar cu domeniul de aplicare, cu consecinţe asupra intereselor justiţiabililor care vor face uz de acest mijloc procesual, cu atât mai mult cu cât hotãrârea pronunţatã se bucurã de autoritate de lucru judecat.

2. DOMENIU DE APLICARE
Legiuitorul instituie douã criterii pentru determinarea domeniului de aplicare al procedurii cu privire la cererile de valoare redusã :
a) valorea maximã a cererii poate fi de 10.000 lei[6], menţionându-se expres cã nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecatã şi alte venituri accesorii (art. 1025 alin. 1 NCPC);
b) exceptarea materiilor[7] prevãzute la alin. 2 (fiscalã, vamalã sau administrativã, precum şi în ceea ce priveşte rãspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitãrii autoritãţii publice) şi respectiv alin. 3 (starea civilã sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale nãscute din raporturile de familie; moştenire; insolvenţã, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societãţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemãnãtoare; asigurãri sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitaj; atingeri aduse dreptului de proprietate privatã sau altor drepturi care privesc personalitatea).
Aşa cum s-a remarcat în doctrinã[8], textul art. 1025 alin. 1 NCPC este susceptibil de douã interpretãri diferite: fie procedura este aplicabilã tuturor cererilor de chemare în judecatã al cãror obiect este evaluabil în bani sub pragul de 10.000 lei, indiferent cã sunt cereri personale, reale sau mixte; fie procedura este aplicabilã numai în cazul cererilor prin care se urmãreşte valorificarea unui drept de creanţã al cãrui obiect are o valoare de maxim 10.000 lei.
Deşi existã argumente de text în sprijinul celei de-a doua interpretãri[9], credem cã dacã legiuitorul ar fi urmãrit limitarea aplicãrii procedurii speciale doar la cererile având ca obiect valorificarea unui drept de creanţã al cãrui obiect are o valoare de maxim 10.000 lei, ar fi menţionat expres acest aspect aşa cum a fãcut-o în cazul procedurii ordonanţei de platã (art. 1013 NCPC) sau în cazul cererilor soluţionate în primã şi ultimã instanţã la judecãtorie (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzãtor actualului art. 1 alin. 1¹) - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
De altfel, Regulamentul vizeazã inclusiv “cererile neevaluabile în bani”[10] atât în partea reglementarã, respectiv art. 5 alin. 5 (unul dintre puţinele texte care nu a fost preluat în normele interne)[11], cât şi în cuprinsul formularelor din anexe:
- astfel, în instrucţiunile de completare a formularului de cerere reclamantului i se solicitã sã precizeze dacã cererea are ca obiect o sumã de bani şi/sau alt caracter (nu este evaluabilã în bani), de exemplu livrare de mãrfuri, iar în aceastã ultimã situaţie reclamantul trebuie sã indice valoarea estimativã a cererii, precum şi dacã doreşte sã introducã în subsidiar o altã cerere de daune-interese, dacã cererea iniţialã nu poate fi soluţionatã;
- de asemenea, în certificatul privind hotãrârea pronunţatã în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusã, la pct. 4.3 intitulat conţinutul hotãrârii, se face distincţia clarã între cererile având ca obiect plata unei sume de bani şi cele având un caracter neevaluabil în bani;
- chiar şi Ministerul Justiţiei[12] a preluat odatã cu formularele din Regulament distincţia între cererea evaluabilã în bani (pct. 3.1 din formularul de cerere) şi cererea neevaluabilã în bani (pct. 3.2).
În concluzie, chiar dacã sintagma utilizatã de legiuitorul român în art. 1025-1032 din NCPC (“valoarea cererii”) nu este cea mai fericitã, nefiind corelatã cu modificãrile introduse în ceea ce priveşte competenţa materialã (care vizeazã “valoarea obiectului cererii”[13]), având în vedere modelul legislativ comunitar, dar mai ales scopul acestuia, credem cã trebuie sã prevaleze interpretarea potrivit cãreia procedura cu privire la cererile de valoare redusã se aplicã tuturor cererilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora nu depãşeşte 10.000 lei.
Susţinem opinia exprimatã în doctrinã[14] potrivit cãreia “au caracter patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume de bani ori obţinerea altui bun, cât şi cererile care, deşi nu tind în mod direct la obţinerea unei valori patrimoniale, decurg dintr-un raport juridic cu caracter patrimonial”. Prin urmare, deşi cu siguranţã marea majoritate a cererilor întemeiate pe aceastã procedurã vor avea ca obiect plata unei sume de bani, nu este exclusã posibilitatea aplicãrii acesteia în cazuri precum executarea unui contract sau predarea unui bun mobil, cu observarea limitãrii valorice impuse de lege.

3. CARACTERUL FACULTATIV AL PROCEDURII

3.1 Nici în aceastã privinţã legiuitorul român nu s-a îndepãrtat de modelul comunitar, acordând reclamantului posibilitatea de a alege între procedura specialã şi procedura de drept comun (art. 1026 alin. 1 NCPC).
Pe lângã caracteristicile principale expuse anterior (accesibilitate, simplitate şi celeritate), care reprezintã totodatã şi avantajele procedurii speciale faţã de cea de drept comun, trebuie luate în considerare şi aspecte precum:
a) timbrajul - potrivit art. 28 din titlul IV al Legii de punere în aplicare[15] a NCPC, în procedura cererilor de valoare redusã dacã valoarea obiectului acestora nu depãşeşte 2000 lei taxa de timbru este de 50 lei, iar dacã depãşeşte aceastã valoare, taxa de timbru este de 150 lei, pe când în procedura de drept comun cererile se timbreazã la valoare, conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, astfel încât costurile sunt mult mai ridicate din acest punct de vedere[16];
b) admisibilitatea probelor - dacã în procedura de drept comun, sunt adminisibile orice probe, în condiţiile generale prevãzute de art. 255 NCPC, în procedura specialã se face referire doar la înscrisuri, putând fi încuviinţate alte probe doar dacã administrarea acestora nu necesitã cheltuieli disproporţionate faţã de valoarea cererii de chemare în judecatã sau a cererii reconvenţionale (art. 1029 alin. 9 NCPC);
c) posibilitatea exercitãrii cãii de atac în privinţa cererilor privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de pânã la 2000 lei inclusiv - hotãrârea pronunţatã potrivit procedurii speciale este supusã numai apelului la tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare (art. 1032 alin. 1 NCPC), în vreme ce procedura de drept comun prevede cã cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de pânã la 2000 lei inclusiv se soluţioneazã de judecãtorie “în primã şi ultimã instanţã” (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzãtor actualului art. 1 alin. 1¹ - aceastã prevedere a fost criticatã chiar de la introducerea sa prin Legea nr. 202/2010, fiind semnalatã inclusiv contradicţia[17] cu art. 1032 alin. 1 NCPC);
d) momentul punerii în executare a hotãrârii - hotãrârea pronunţatã în primã instanţã potrivit procedurii speciale este executorie de drept (art. 1030 alin. 3 NCPC), iar exercitarea apelului nu suspendã executarea silitã, aceasta putând fi dispusã de instanţã numai dacã sunt respectate cele douã condiţii cumulative impuse de art. 1032 alin. 2 NCPC (depunerea unei cauţiuni de 10% din valoarea contestatã şi dovedirea unor motive temeinice), spre deosebire de regula de drept comun, potrivit cãreia exercitarea în termen a apelului suspendã executarea hotãrârii pronunţate în primã instanţã (art. 468 alin. 5 NCPC).

3.2 Deşi legiuitorul se referã doar la opţiunea între procedura cu privire la cererile de valoare redusã şi procedura de drept comun, în situaţia în care reclamantul are o creanţã certã, lichidã şi exigibilã constând în obligaţia de plată a unor sume de bani care nu depãşesc 10.000 lei şi care rezultă dintr-un contract civil, va avea la dispoziţie şi procedura ordonanţei de platã[18] (art. 1013-1024 NCPC). Deosebirea cea mai importantã între cele douã proceduri speciale vizeazã efectele hotãrârii de respingere sub aspectul autoritãţii de lucru judecat: în vreme ce încheierea de respingere a cererii de ordonanţã nu împiedicã introducerea unei noi cereri (art. 1020 NCPC), hotãrârea prin care se respinge cererea de valoare redusã evocã fondul pretenţiei[19] deduse judecãţii.
În acest sens, în doctrinã[20] s-a arãtat cã atunci când “ordonanţa de platã este respinsã sau admisã în parte, pentru partea de creanţã nerecuperatã creditorul va putea formula cerere de chemare în judecatã potrivit dreptului comun ori va putea uzita de procedura specialã a cererilor de valoare redusã”.

3.3 Pentru a asigura efectiv posibilitatea reclamantului de a opta între între procedura cu privire la cererile de valoare redusã şi procedura de drept comun, legiuitorul a prevãzut caracterul interşanjabil al cererii de chemare în judecatã, reglementând ambele ipoteze:
a) dacã reclamantul a introdus cererea potrivit dreptului comun, cel mai târziu pânã la primul termen de judecatã va putea solicita în mod expres aplicarea procedurii speciale (art. 1026 alin. 2 NCPC, reglementare care este în concordanţã cu art. 204 NCPC privind modificarea cererii de chemare în judacatã);
b) dacã cererea nu poate fi soluţionată potrivit procedurii speciale, instanţa îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun (art. 1026 alin. 3 NCPC).
Astfel de situaţii, în care nu este posibilã aplicarea procedurii speciale, pot apãrea atunci când valoarea obiectului cererii depãşeşte valoarea de 10.000 lei sau atunci când cererea se înscrie într-una din materiile exceptate de lege (art. 1025 alin. 2 şi 3 NCPC); deşi nu credem cã restricţia impusã de art. 1029 alin. 9 NCPC (privind încuviinţarea probelor a cãror administrare nu necesitã cheltuieli disproporţionate faţã de valoarea cererii de chemare în judecatã sau a cererii reconvenţionale) ar trebui privitã ca o condiţie de adminisibilitate a procedurii, ci mai degrabã ca o recomandare, şi în aceastã ipotezã ar fi oportunã soluţia de judecare a cererii potrivit procedurii de drept comun.
Soluţia de judecare a cererii potrivit dreptului comun a fost preferatã celei de respingere adoptatã în cazul ordonanţei de platã în considerarea autoritãţii de lucru judecat a hotãrârii pronunţate în procedura cu privire la cererile de valoare redusã.

[1] Expunerea de motive, p. 20-21, disponibilã pe www.just.ro.
[2] Publicat în J.O.U.E. nr. L 199 din 31 iulie 2007, p. 1-22, intrat în vigoare din 01.01.2009 în toate statele membre, cu excepţia Danemarcei.
[3] Potrivit art. 3 alin. 1 din Regulament, “o cauzã are caracter transfrontalier atunci când cel puţin una dintre pãrţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuitã într-un stat membru, altul decât cel în care se aflã instanţa judecãtoreascã sesizatã”.
[4] Procedura are o tradiţie mai consistentã în spaţiul common-law-ului; pentru un examen comparativ al unor reglementãri naţionale în materie facem trimitere la Ioan Leş, Reglementãri naţionale şi comunitare privitoare la soluţionarea cererilor de valoare redusã, în Revista Românã de Drept Privat nr. 1/2009, p. 117-131.
[5] La pct. 15 din expunerea de motive a Regulamentului se aratã cã “pãrţile nu ar trebui sã fie obligate sã fie reprezentate de cãtre un avocat sau de cãtre un alt reprezentant al profesiei juridice”.
[6] Aşa cum am arãtat şi mai sus, Regulamentul vizeazã cauzele transfrontaliere al cãror obiect nu depãşeşte valoarea de 2000 euro.
[7] Materiile excluse sunt aceleaşi cu cele din art. 2 al Regulamentului, precizându-se totodatã şi faptul cã acesta se aplicã “în materie civilã şi comercialã”.
[8] Claudiu Constantin Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusã în contextul noului cod de procedurã civilã, în Revista Românã de Drept Privat nr. 3/2011, p. 68-78.
[9] Prezentate de Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 71.
[10] La redactarea prezentului articol s-au avut în vedere versiunile oficiale ale Regulamentului în limbile românã, englezã şi francezã, disponibile la adresa www.eur-lex.europa.eu. În acest sens, arãtãm cã în englezã sintagmele folosite pentru “cererile de valoare redusã” şi respectiv “cererile neevaluabile în bani” sunt “small claims” şi respectiv “non-monetary claim”, iar în francezã “petites litiges” şi respectiv “demande non pécuniare”.
[11] Potrivit art. 5 pct. 5 din Regulament, “în cazul în care, în rãspunsul sãu, pârâtul susţine cã valoarea unei cereri neevaluabile în bani depãşeşte limita stabilitã la art. 2 alin. 1, instanţa hotãrãşte, în termen de 30 de zile de la transmiterea rãspunsului cãtre reclamant, dacã cererea se circumscrie domeniului de aplicare a prezentului Regulament. Aceastã hotãrâre nu poate fi contestatã separat”.
[12] Proiectul de ordin al Ministrului Justiţiei privind aprobarea formularelor utilizate în procedura cu privire la cererile de valoare redusã a fost supus dezbaterii publice în data de 05.06.2012 pe www.just.ro.
[13] Secţiunea a II-a din Cap. I, Titlul III, Cartea I se intituleazã “Determinarea competenţei dupã valoarea obiectului cererii introductive de instanţã”.
[14] Gheorghe-Liviu Zidaru, Consideraţii cu privire la normele de competenţã cuprinse în noul cod de procedurã civilã. Competenţa materialã (I), în Revista Românã de Drept Privat nr. 3/2011, p. 175.
[15] Legea nr. 76/2012, publicatã în M.O. nr. 365 din 30 mai 2012.
[16] De exemplu, în cazul unei cereri al cãrei obiect este în valoare de 1900 lei - taxa de timbru pentru procedura specialã este în cuantum de 50 lei, iar pentru procedura de drept comun de 163 lei; iar în cazul unei cereri al cãrei obiect este în valoare de 10000 lei - taxa de timbru pentru procedura specialã este în cuantum de 150 lei, iar pentru procedura de drept comun de 711 lei.
[17] Mihaela Tãbârcã, Legea nr. 202/2010 privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor (art. I – Comentarii), ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 5-10.
[18] Singurul argument de text privind opţiunea între cele trei proceduri (de drept comun, ordonanţa de platã şi cererile de valoare redusã) se regãseşte în cuprinsul altei proceduri speciale, respectiv evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fãrã drept – art. 1034 alin. 3 NCPC.
[19] Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 78.
[20] Claudiu Constantin Dinu, op. cit., nota 10, p. 73.

Anamaria MÃSTÃCÃNEANU