"Particularismul jurisprudenţei şi încrederea în drept" - avocat Dorel ANDRIEŞ

Motto: „Să fii, tu cârtiţă, judecătoare,
Ce zici?...
Minune-ar fi o lume fără soare!”

Într-un oraş mic din Podişul transilvan, chiar dacă acesta este oraşul primei şcoli în limba română, oraşul uneia din Revoluţiile de la 1848 sau reşedinţa unor corifei ai Şcolii Ardelene, cum este oraşul Blaj, nu este dificil să urmezi o anumită cale în alegerea studiilor care să-ţi permită opţiunea clară a unei profesii viitoare, pentru că istoria este prezentă la tot pasul iar exemplele unor profesiuni nobile ţi le reamintesc profesorii celor şase licee de prestigiu, parcă pentru a-şi cinsti şi în acest fel înaintaşii, căutând să menţină vie faima şcolilor Blajului, cândva căutate şi de Eminescu.Nici pentru viitorul magistrat şi avocat, Dorel Andrieş nu a fost dificil să-şi continue studiile gimnaziale la unul din liceele de elită ale Blajului, Liceul teoretic „Iacob Mureşianu”, supravegheat îndeaproape şi încurajat pentru studiile de cultură generală de părinţii săi, foşti pedagogi. Liceul nu-i descoperă viitorului jurist talente deosebite, ori vreo vocaţie aparte, bucurându-se de o instrucţie generală, de participări la olimpiade, sport şi tabere de creaţie, reuşind să fie doar un elev premiant, care-şi consolidează sistematic un bagaj de cunoştinţe de care se va bucura în profesia viitoare.
Absolvent premiant al generaţiei sale, cu o medie ce-l situa pe „acoperişul şcolii”, viitorul jurist se desparte de colegii de liceu ce aveau să umple facultăţile de medicină, filologie, arhitectură şi ştiinţe economice din Cluj şi se prezintă la admitere la Facultatea de Drept din cadrul Universiţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, devenind studentul acestei facultăţi, în anul 1976. După studiile aprofundate de drept şi ştiinţe interdisciplinare, printre alţii cu reputaţii profesori Mihai Jakotă, Petre Andrei, Octavian T. Loghin şi Grigore Teodoru, licenţiatul în drept, Andrieş Dorel, ocupă postul de procuror la Procuratura Locală Câmpeni, locul unde-şi începe cariera de 30 de ani de jurist şi de unde este invitat, în anul 1986, în cadrul Procuraturii militare Cluj, ca procuror militar al judeţului Alba.
În 1991, magistratul militar Dorel Andrieş devine judecător militar al Tribunalului Militar Cluj, iar în 1992 este numit vicepreşedintele acestui tribunal, pentru ca în anul 2003 să devină Preşedintele Tribunalului Militar Cluj. În paralel cu expertiza profesională continuă cursurile postuniversitare de perfecţionare în Drept penal la Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, urmate de un masterat în ştiinţe penale la Facultatea de Drept a Universităţii „Bogdan Vodă” din Cluj-Napoca. Pregătit pentru o altă etapă în cariera profesională, magistratul militar susţine admiterea la Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti, şi devine, în anul 2007, absolvent al Seriei a VIII-a al Colegiului Naţional de Apărare din prestigioasa universitate.
Începând cu anul 2005 Dorel Andrieş este cooptat în Comisia de redactare a legilor 303 şi 304 privind statutul magistraţilor şi organizarea judiciară, iar din anul 2007 juristul militar este membru al Comisiei ministeriale de redactare a noului Cod de procedură penală. Participă ca specialist invitat la lucrările Comisiei mixte parlamentare de adoptare a Codului penal şi a Codului de procedură penală, activitate pe care o continuă şi în prezent în privinţa legilor de aplicare a noilor coduri, penal şi de procedură penală. În anul 2006, din funcţia de Preşedinte al Tribunalului Militar Cluj, judecătorul militar Dorel Andrieş este chemat în funcţia de Director adjunct al Direcţiei Instanţelor Militare din Ministerul Justiţiei, cu obiectivul clar definit de a elabora actele normative şi cadrul legislativ care să asigure compatibilizarea justiţiei militare din România cu cea existentă în ţările membre N.A.T.O.
Din anul 2008 juristul Dorel Andrieş se retrage din funcţiile deţinute, ca urmare a împlinirii vârstei de pensionare în cariera militară. Aflat însă la vârsta profesională a realizărilor şi prezenţei active în munca juridică, magistratul militar Andrieş Dorel devine membru al Baroului Cluj şi acceptă onoranta invitaţie de a deveni al patrulea asociat al renumitei Case de avocatură „Iordăchescu, Udrescu şi Asociaţii”.
Jurist complet, deseori în evidenţă pentru originalitatea ideilor, recunoscut pentru stringenţa logică şi rigoarea ştiinţifică,avocatul Dorel Andrieş a dat o parte din măsura întreagă a virtualităţilor sale ca judecător, procuror, management judiciar şi creator de colective, ce i-au stat în preajmă şi i-au intuit înzestrările. La împlinirea a 30 de ani de carieră juridică, D. Andrieş poate să-şi facă fişa caracterologică, înfăţişându-se cu toate luminile şi dorinţele, după cum poate continua practica profesională într-un colectiv de redutabili avocaţi pentru care îmbinarea elocinţei judiciare cu muzica faptelor concrete a fost crezul ce a dus la „smulgerea” convingerii multor judecători şi procurori.
*
*   *
Care din ipostazele internalizate de priceperea formaţiei juridice v-au permis să vă mişcaţi optim ca procuror, judecător sau avocat, în amplitudinea ştiinţei şi practicii juridice? Care credeţi că sunt semnele distinctive ale carierei dvs., domnule avocat?
Formaţia profesională a unui jurist, fie că este procuror, judecător sau avocat, poate începe încă din facultate, dar cu siguranţă prinde contur, este jalonată şi are un minim de atins în perioada stagiaturii. După acest moment de acumulare sub coordonarea unui îndrumător de stagiatură şi după examenul de definitivat, magistratul sau juristul definitiv într-una din formele de specializare a muncii juridice, fie că este judecător, procuror ori avocat, începe consolidarea dar şi extinderea formaţiei juridice, tinde spre cunoaşterea unei cât mai mari părţi din corpus iuris, în principal a celei în conjuncţie cu profesiunea sau forma ei specializată, ce o exercită la momentul respectiv. În general, juriştii rămân în specializarea iniţială întreaga carieră, desăvârşindu-şi formaţia în etape, pe verticală sau extinzând-o pe orizontală prin includerea unor domenii noi în pregătirea lor, adică un procuror rămâne în parchet de la repartiţie până la încetarea activităţii, după cum un judecător, dincolo de trecerea de la o instanţă la alta, este format şi se perfecţionează ca judecător de scaun până la pensionare. Personal, am trecut atât prin faza de pregătire pentru urmărirea penală, am susţinut examenul de definitivat ca procuror, cât şi prin etapele de formare ca magistrat de scaun, am urmat cursuri, specializări, după un timp am devenit judecător şi m-am familiarizat cu cercetarea judecătorească, cu o altă fază a procesului penal, practic cea mai dinamică şi mai vizibilă, pentru că părţile se implică contradictoriu. Ai altă viziune asupra procesului penal în ansamblu, cunoscând munca procurorului, a judecătorului dar şi a apărării, reprezentarea este mai amplă. Mă întrebaţi de semnele distinctive ale carierei mele? Nu ştiu, dar în toate domeniile în care am lucrat ceva, am condus colectivele, am creat colective noi, iar când m-am despărţit de colaboratorii mei, ei au continuat ce am început împreună.

Care au fost etapele importante ale drumului pe care l-aţi parcurs spre desăvârşire în profesie şi, în general, în viaţă? Ce traseu a parcurs biografia specialistului Dorel Andrieş de la educaţie şi formare la specializările şi experienţa acumulată în practica dreptului?
Toată educaţia de acasă te pregăteşte pentru ceva, începi să cunoşti şi să respecţi reguli, te apropii de ceea ce mai târziu vor fi principiile de viaţă, ai la îndemână observaţia, comparaţia şi ele îţi aduc cunoştinţele pe care mereuclădeşti, dezvolţi. Şcoala generală este foarte importantă, iar frumuseţea şi romantismul liceului anunţă şi cea mai frumoasă perioadă a studiilor, facultatea. Am urmat cursurile unui liceu prestigios din Blaj, se făcea şcoală serioasă cu profesori deosebiţi, era competiţie şi pregătirea era stimulată ştiind că la admiterea în facultate trebuie să fii mai bun decât alţi 30 de candidaţi pe un loc. Din liceu cam ştii ce vrei de la viaţă. Apoi am studiat Dreptul la Universitatea din Iaşi şi acei ani sunt cu adevărat cei mai importanţi. Las la o parte frumuseţea vieţii studenţeşti, traiul cu grupa din care faci parte, cu care stai în cămin, mănânci la aceeaşi cantină sau faci blatul la aceeaşi cantină pentru că ai vândut sau ai pierdut cartela, asta ţine de atmosfera, de lumina vieţii de student. Ce rămâne important este studiul, conturul carierei ce se anunţă, pe care o zideşti prin cunoştinţele sistematic acumulate, într-o limbă bine alcătuită, potrivită şi cerută de ştiinţa dreptului care este, în bună măsură, o ştiinţă de concepte, de abstracţii. După anii de studiu, dar fără a-i întrerupe, pentru că într-o formă sau alta îi continui, începi cu adevărat profesia. Mai bine zis, începi să cucereşti profesia, să ţi-o însuşeşti, să o câştigi şi să ai pentru ea ataşamentul pe care-l ai, de obicei, pentru ceva cucerit, cu toate că nu ţi-a fost hărăzită printr-un dar special, prin talente înnăscute ori însuşiri deosebite. În orice caz, fără ataşamentul faţă de profesia aleasă nu poţi ajunge la vocaţie. Şi de aceasta nu te poţi dispensa, dacă vrei să te realizezi într-o anume profesie. Vocaţia aceasta, care domină personalitatea, împreună cu talentul, adică însuşirile înnăscute pe care le-ai dezvoltat pe o linie raţională şi care ne fac să nu vedem altceva decât profesia pe care o vom practica, este la un profesionist lucrul cel mai important. Eu am început ca procuror într-o procuratură mică, mai exact la Procuratura Cîmpeni, unde am rămas 5 ani. Acolo am învăţat că dreptul nu se poate realiza numai proclamat şi nici studia numai dintr-o curiozitate ştiinţifică. Dreptul, ca ştiinţă a realităţii juridice, furnizează profesionistului mijloacele pentru realizarea sa practică şi concretă. Aşa că, după ce mi-am descoperit aptitudinile, după ce mi-am şters din minte şi din suflet iluziile pe care mi le-am făcut, ca oricine de altfel, în facultate, am căutat mijloacele prin care să-mi dezvolt talentul şi vocaţia. Practic, ajungi la momentul formării prin însuşiri dobândite, prin efort tehnic, dacă pot spune aşa. După etapa Cîmpeni am fost invitat − acesta este termenul − să devin procurorul militar al judeţului Alba. Am acceptat, fiind onorant – adăugam la profesiunea de procuror şi cariera de militar – şi am venit la Procuratura militară Cluj, în anul 1986. Din 1991 am devenit judecător militar, altă etapă în formarea mea profesională, am devenit Vicepreşedintele Tribunalului în 1992, apoi Preşedinte al Tribunalului Militar şi din acea perioadă am început să mă implic şi în elaborarea legilor de organizare a justiţiei militare. Pe deplin, însă, am activat în comisiile de elaborare a unor acte normative pe când eram director la o Direcţie a Ministerului Justiţiei.

Cum aţi inventaria rezultatele dvs. relevante obţinute în activitatea de magistrat militar? Ce dosare aflate pe rolul Tribunalului Militar Cluj aţi soluţionat şi cu ce erori v-aţi confruntat în înfăptuirea actului de justiţie, la instanţa militară?

Când eu am devenit judecător militar se cam terminase cu mediatizarea şi judecata dosarelor revoluţiei. Cred că am mai prins câteva dosare la Sibiu, dar au fost judecate în condiţii de normalitate, cu respectarea apărării şi termene între şedinţele de judecată, cu expertize etc. Dosare mai grele am avut ca procuror militar, mai ales dosarul Cugir, cu 42 victime împuşcate, cu uciderea a 3 ofiţeri, distrugeri prin incendieri, violuri etc. De fapt, nu aş numi anumite dosare „grele” sau „uşoare”, ci mai degrabă problematice sau care solicită mai puţin, sau cu mai puţine aspecte de soluţionat. Oricum, fiecare dosar în parte este o problemă ce merită şi solicită toată pregătirea şi atenţia judecătorului de penal, şi nu numai.

Magistraţii militari judecă după Codul Civil şi Penal, valabile pentru toate instanţele româneşti. Aţi fost Vicepreşedinte şi Preşedinte al Tribunalului Militar Cluj şi Director - adjunct al Direcţiei Instanţelor Militare din cadrul Ministerului Justiţiei. Cum aţi evalua comparativ munca judecătorilor şi procurorilor militari raportată la activitatea magistraţilor din instanţele civile?

Justiţia militară, căci despre ea este vorba, este parte componentă a sistemului de justiţie din România. Chiar dacă nu sunt de acord cu susţinerile că această formă de organizare pentru înfăptuirea justiţiei ar fi una excepţională sau extraordinară, ele fiind de altfel interzise prin lege, trebuie recunoscut că, în evoluţie, această justiţie a fost şi extraordinară, dar în prezent este doar o juridicţie specială, derivată din statutul său special. Ca sistem de jurisdicţie aparte, destinat corpului profesional al structurilor militare, numit generic armată, care are la bază spiritul de ordine şi disciplină, justiţia militară a prins formă în structuri şi organisme bine definite de reguli şi principii de organizare încă din secolul XIX, inclusiv pe teritoriul României, şi s-a dezvoltat constant, alături de formele ei de organizare din celelalte sisteme de drept, fie că a fost vorba de sistemul anglo-saxon sau continental european. În prezent, forma de organizare a justiţiei militare de la noi este mai apropiată de sistemul din Spania, dar nu diferă foarte mult de sistemul din Anglia, Grecia ori ţările nordice. Spre exemplu, la noi există patru tribunale militare, un tribunal militar teritorial şi o curte militară de apel, toate acestea fiind instanţele prin care se înfăptuieşte justiţia militară. Spania are cinci tribunale militare teritoriale, din care trei au secţii şi în alte oraşe, un tribunal militar central şi o secţie militară la Tribunalul Suprem. De altfel, Spania are una din cele mai recente reglementări legislative privind justiţia militară pentru că a adoptat codurile de justiţie militară, legea penitenciarelor militare, legea contenciosului militar şi altele, cu aplicabilitate numai în acest domeniu, în perioada 1988-1992.Tribunalele militare de la noi înfãptuiesc actele de justiţiedupã aceleaşi reglementãri materiale sau procedurale ca şi tribunalele ordinare. Magistraţii militari urmeazã aceleaşi forme de pregãtire ca şi magistraţii civili, provin din rândul acestora şi au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi magistraþii civili. Ceva îi diferențiazã, totuși, pe judecãtorii şi procurorii militari de colegii lor din justiția ordinarã şi acel ceva este o calitate în plus, respectiv calitatea de militar. Judecãtorul militar este şi el un judecãtor. Sunt chemaţi însã în rândurile judecãtorilor militari doar judecãtorii apţi sã dobândeascã aceastã calitate, pentru cã structurile militare îşi pot alege oamenii, deci şi judecãtorii, ori îşi pot crea prototipurile de militari care sã se situeze peste nivelul mediu al oricãrui civil. Devenit militar, judecãtorul, altãdatã civil, se supune şi unei discipline fãrã de care o armatã nu poate fi conceputã, intrã într-un sistem bazat pe dependenţã reciprocã, pe ierarhie şi, fãrã a i se ceară sã genereze disciplinã, este invitat sã înfãptuiascã justiţia conform legii. Dar aceastã justiţie genereazã disciplinã prin însãşi înfãptuirea ei. Trebuie însã subliniat cã, în actul de justiţie judecãtorul militar este absolut independent. Având acest statut, judecãtorul militar se amestecã într-o structurã cum este armata pentru a clarifica raportul dintre securitatea naţionalã şi supremaţia dreptului, ori dintre interesul militar şi norma legalã. Într-o creionare absolut generalã, acestea sunt doar câteva din diferenţele ce existã între magistrații militari şi cei civili, iar dacã ani îndelungaţi primii au fost consideraţi magistraţi de elitã, ceilalţi au fost cei care au dus greul actului de justiţie. Astãzi ambii magistraţi, atât cel militar cât şi cel civil, duc lupta pentru drept ca o datorie a celui interesat faţã de el însuşi.

Aveţi o bogatã experienţã în dreptul penal şi în dreptul procesual penal. În ce aliniamente se înscrie activitatea dvs. pe tãrâmul avocaturii? Ce cauze v-au suscitat mai intens preocuparea şi interesul în activitatea de avocat? Cam în câte procese aţi pledat?
În schema devenirii profesionale existã un loc aparte, cuvenit experienþei, care se instaleazã pe neobservate şi care-ţi conferã o libertate de mişcare în domeniu pe care poţi sã o întrevezi, sã o doreşti, dar niciodatã nu ştii care-i sunt limitele şi unde-i maximul de atins. Câteodatã este concomitent încetãrii activitãţii. Oricum ar fi, cât timp am fost procuror, civil sau militar, judecãtor, sau în orice funcţie juridicã am activat, am respectat – prin consecinţa educaţiei şi mai apoi prin prisma valorilor experienţei – profesia de avocat, care are o veche şi durabilã nobleţe, cu nimic mai prejos de magistraturã, medicinã ş.a. Chiar am fost atras, imediat dupã absolvirea facultãţii, de posibilitatea de a intra în Barou, ca urmare a discuţiilor cu un distins avocat, dar atracţia pentru procuraturã a fost atunci mai mare, aşa cã momentul a survenit mai târziu. Revenind la respectul purtat avocaturii, acestei profesii, care nu meritã atitudinile contradictorii faţã de ea şi care deseori sunt expresii ale unor înguste şi vanitoase pãreri, puţinã lume cunoaşte cât de grea este aceastã meserie, ce muncã necesitã şi ce uzurã implicã. Iar aceastã muncã, la fel ca şi a magistratului, se desfãşoarã tot sub semnul zeiţei Nemesis care, pentru a se apãra pe sine îşi apãrã slujitorii, fiind şi astãzi, cum a fost dintotdeauna, zeiţa dreptãţii dar şi a rãzbunãrii. Având aceastã atracție şi deopotrivã respectul pentru profesia de avocat, la momentul la care vârsta calendaristicã a determinat calculatorul sã-mi stopeze cariera militarã, alãturatã celei de magistrat, dar fiind la vârsta profesionalã la care se mai poate evolua şi, chiar mai important, se poate oferi din experiența acumulatã, am decis asocierea cu grupul de avocaţi care au fiinţat o mare casã de avocaturã, recunoscutã nu doar local, ci în toatã ţara şi am devenit avocat asociat al acestei prestigioase societãţi. Astfel, am început activitatea în profesia de avocat şi m-am aşezat de la început în poziţia avocatului tehnic, a celui care contribuie la pregãtirea cauzei, la promovarea strategiilor de apãrare, aplicarea normei abstracte la realitatea concretã a cazului, fiind ceea ce mulţi avocați sunt, adicã primul judecãtor al cauzei. Aceastã muncã vine sã consolideze, sã confirme şi sã potenţeze elocinţa avocatului pledant, a celui care în pretoriul instanţei dezvoltã, cu vocaţie şi talent, în disputa judiciarã, una din cele douã teze între care judecãtorul trebuie sã aleagã. Ca avocat tehnician profesionist pot sã fac analize, adicã sã provoc descompunerea, pãtrunderea unei cauze, sã descopãr detaliile deosebit de importante, dupã care sã susțin un înţeles nou, o altã viziune de ansamblu. Pot deci sã fac analizã şi sintezã pe un dosar penal, dar nu mi-am propus sã fac pledoarie pentru cã aceasta este o creaţie artisticã, o operã de elocinţã judiciarã. Iar în societatea de avocaturã din care fac parte, cristalizarea activitãţilor în pledoarii, prestaţia la barã, claritatea şi forţa de persuasiune a acestora îşi au izvorul în aceste pregãtiri ale cauzei, în interpretarea corectã a legii. Pãstrând proporţiile, dupã sistemul englez aş putea spune cã, în societatea noastrã de avocaturã, avocaţii se împart în barristers – care pledeazã în instanţe şi solicitors – ce pregãtesc procesele, sau ca o comparație cu sistemul francez de astã datã, avocate, din prima categorie şi avoue, ce corespunde celei de-a doua.

Ce etalon aplicã şi pe ce tip de inteligenþã conteazã mai mult avocatul Dorel Andrieş pentru izbânda dreptãţii într-o cauzã?
În primul rând avocatul trebuie sã aibã o activitate creatoare în domeniul ştiinței, a ştiinței dreptului care este principala preocupare a acestei profesii. Ca atare, calitãţile avocatului, care-i însoțesc spiritul ştiințific, presupun nu numai sinceritatea intelectualã, profunzimea cugetãrii, rigoarea şi precizia gândirii ci şi instruire, culturã, erudiţie, adicã toate acele valori şi calitãţi care ne aratã cã suntem în domeniul însuşirilor morale. Aici, orice avocat are nevoie de toate tipurile de inteligențã, fie cã este vorba de inteligenţa verbalã, de inteligenţa tehnicã sau socialã. Toate trebuie sã fie de tip analitico-sintetic dar mai ales analitic, pentru cã acest tip de inteligenţã este caracteristicã omului de gândire, a avocatului cu o gândire ştiințificã. În avocaturã se susţine cã adevãrata inteligenţã este de tip verbalã. Ea este strâns legatã de puterea verbalã, de capacitatea de a prinde sensuri, înţelesuri. Toate acestea trebuie sã-şi gãseascã o exprimare verbalã. Eu cred cã inteligenţa tehnicã – care este o inteligenţã ce potenţeazã anumite însuşiri, alãturi de cea socialã – care este o inteligenţã generalã a tactului social, sunt tot atât de necesare avocatului, aşa cã mereu am avut convingerea cã a miza pe un tip de inteligenţã, neglijând dezvoltarea celorlalte, lipseşte pe orice intelectual de desprinderea şi sesizarea adevãratelor înţelesuri. Or, unul din înţelesuri este acela cã izbânda dreptãţii într-o cauzã se realizeazã mai degrabã prin rezistenţa dreptului la injustiţie. Aici este lupta, pentru cã dacã n-ar fi aşa, dreptul s-ar nega pe sine. Cât timp dreptul va fi legat de injustiţie, lupta pentru dreptate va fi lupta pentru drept, pentru rezistenþa şi aplicarea lui în contra injustiţiei.

Aţi fost membru în diferite comisii de specialitate. Ce aprecieri critice aţi formula referitor la noile coduri, penal ºi procesual penal?
Comisiile de specialitate pentru redactarea noilor coduri, penal şi de procedurã penalã, au fost înfiinţate dupã o analizã temeinicã a sistemului judiciar actual, a evoluţiei stãrii de infracţionalitate, dupã contacte repetate cu specialişti din sistemul judiciar al altor state membre a UE şi dupã ce s-a conturat foarte clar ce trebuie sã facem pentru a evita blocarea sistemului. Între paşii fãcuţi s-a numãrat şi elaborarea unui act normativ cu principiile noilor coduri, model urmat de exemplu şi de Italia, şi nu în ultimul rând contractul de asistenţă şi consultanţă cu IRZ-ul german pentru toate fazele adoptării noilor coduri. Au urmat discuţiile, seminariile, şedinţele de lucru pe fiecare instituţie juridică, pe cele noi care aduceau soluţii la problemele sistemului şi, într-un final, s-a început redactarea codurilor, punerea în discuţia publică, adoptarea în Parlament. În prezent procesul continuă cu adoptarea legilor de punere în aplicare a celor două coduri. Trebuie să menţionez că aceste ultime două legi, care modifică foarte multe acte normative, sunt extrem de importante în privinţa intrării în vigoare a codurilor noi şi în consolidarea noilor instituţii judiciare cuprinse de acestea. Fiecare fază sau etapă în adoptarea noilor coduri are povestea ei, alimentată şi de alternanţa la Ministerul Justiţei a celor patru miniştri (Macovei, Chiuariu, Meleşcanu şi Predoiu) sub coordonarea cărora s-au derulat aceste activităţi, dar trebuie spus că forma finală a codurilor este departe de ce s-a dorit iniţial şi, probabil, va mai suferi modificări până la momentul în care vor fi cu adevărat instrumente de lucru pentru magistraţi. Spre exemplu, dincolo de discuţiile legate de instituţii precum camera preliminară, sau arestul la domiciliu, ori judecătorul de drepturi şi libertăţi, sau judecata abreviată (la primul termen de judecată), ca şi multe altele legate de unele prevederi actuale care trebuie înlăturate din coduri, când s-a discutat despre principiul oportunităţii, ca o instituţie nouă, deşi nu este pe deplin nouă pentru că noi avem şi acum modalităţi de exprimare a acestui principiu, a trebuit să vină Parchetul General şi să recunoască faptul, deloc surprinzător de altfel, că numărul de 1,5 milioane de dosare penale în lucru, adică de 6 ori mai mare decât în 1989, şi dublu faţă de 2004, nu s-a datorat creşterii infracţionalităţii, cum s-ar crede, ci sesizărilor nejustificate adresate parchetelor. Cu alte cuvinte, încărcarea parchetelor s-a datorat apetenţei românului de a reclama, satisfacţia de a cere socoteală, de a sesiza, deseori abuziv, ceea ce readuce în discuţie limita exercitării drepturilor, dar şi absenţa educaţiei juridice în ansamblul discuţiei  legate de educaţie, de instrucţie, în general, şi nivelul ei. Dincolo de aprecierea în ansamblu a noilor coduri, mai ales al celui de procedură penală, nu pot să nu observ timpul extrem de lung, de la momentul de început în adoptarea noilor coduri (2006) la momentul actual, când încă mai avem etape de parcurs pentru ca ele să devină coduri în vigoare. Dacă mai acceptăm că ne trebuie cca. 5 ani pentru ca ele să devină instrumente esenţiale ale procedurilor în procesul penal şi cca. 20 de ani până când vom avea o practică constantă bazată pe noile coduri, vom avea tabloul complet al anevoiosului drum al genezei acestora, născute cu forcepsul şi aruncate într-o lume care întârzie să le adopte. Poate până atunci vom mai revedea odată unele dispoziţii cu privire la tehnicile speciale de supraveghere şi anchetă penală, vom aborda astfel corupţia activă şi pasivă, măsurile investigative speciale cum sunt infiltrările, agenţii acoperiţi, filajul etc., ce ridică mari semne de întrebare cu privire la respectarea drepturilor fundamentale într-o societate democratică ce devine tot mai mult una ce abandonează principiile statului de drept.

Care sunt principalele cauze de derapaj şi de criză ale statului de drept în democraţie? Care consideraţi că sunt cele mai semnificative mutaţii şi transformări pe care le-a cunoscut dreptul în ultimele decenii?
Democraţia nu are aspiraţii mondiale. E foarte departe un sistem instituţional în care dreptul intern cu responsabilităţi, putere de sancţiune şi drepturi reglementate neambiguu este rodul dreptului internaţional. Modelul democratic însă, structurat prin norme şi instituţii, ordonat şi raţional există şi conferă avantajele statului de drept, chiar dacă în proximitate se poate dezvolta terorismul ca reacţie la avansul internaţional irezistibil al democraţiei. Dar tot în asemenea sistem se întâlnesc execuţiile extrajudiciare, detectări prin satelit şi eliminări cu rachete teleportate, ori legislaţii necalibrate, pline de abuzuri în privinţa detenţiei preventive fără limită, a percheziţiilor fără mandat sau a ascultării telefoanelor. Cei care au inventat democraţia şi-au dat seama că întotdeauna vor exista pericole la adresa ei. De aceea au creat mecanisme de control şi valuri de apărare, inspirându-i deopotrivă pe europeni ca şi pe americani. Doar că globalizarea democraţiei în paralel cu globalizarea terorii sau a terorismului a născut şi reacţii diferite, cum ar fi abordarea distinctă a loviturii preventive. Americanii, cu democraţia lor, îi acuză pe europeni că ezită şi nu îndrăznesc să trateze regimurile despotice, pericole ale democraţiei, cu severitate, că nu au curajul să treacă la fapte, pe când europenii cred că ceilalţi au rămas captivi logicii pistolarilor şi nu înţeleg primordialitatea diplomaţiei preventive şi postmodernismul relaţiilor internaţionale, în cadrul cărora sunt mai importante pârghiile economice. De altfel, diferenţele de opinie şi abordare există şi în problema dreptului. Ne putem întreba dacă mai corespunde dreptul nostru actual cu dreptul roman sau cu dreptul dinaintea ltimelor decenii şi analiza făcută ne va duce la concluzia că domină particularismul în jurisprudenţă şi legislaţie, că între sentimentul naţional de dreptate şi drept s-a căscat o prăpastie şi că niciodată, ca astăzi, nu a reuşit o jurisprudenţă să zdruncine atât de mult credinţa şi încrederea în drept, ca jurisprudenţa noastră.

Ce diagnoză aţi emite asupra sistemului judiciar românesc, aflat sub semnul îndelungatei restructurări instituţionale? La ce parametri funcţionează astăzi justiţia românească supusă unor promise dar nerealizate reforme?
Sistemul judiciar românesc este în acest moment expresia democraţiei deformate într-o societate răsturnată. Apetitul pentru scurtătură, distrugerea ierarhiilor de valori sănătoase, cauţionarea mediocrilor, au prelungit dibuielile începutului în reforma justiţiei şi a instituţiilor sale. Trăim încă într-o proastă intonare şi aplicare a libertăţii, se crede încă în definiţia libertăţii ca suspensie a regulilor şi meritul este descurajat. Exigenţa lucrului bine făcut, onoarea justiţiei, a hotărârilor bine motivate, nu abundenţa de copy-paste, redobândirea conturului bine definit al magistratului sunt tot atâtea cerinţe ale funcţionării justiţiei. Până atunci suntem în situaţia reformei neterminate, a codurilor noi neaplicate, a nedoritei situaţii în care cetăţeanul nu are încredere în justiţie. Situaţia va mai dura.

Cum se explică declinul justiţiei, anarhia vieţii politice contemporane şi consecinţele lor dezastruoase în abundenţa imposturii, corupţia şi criza moral-spirituală a unor caste care-şi negociază permanent prerogativele şi interesele printr-o perfidă tranzacţie între legalitate şi ilegalitate?
Cred că una din explicaţii, de altfel o problemă centrală pentru noi, este neîncrederea şi deziluzia. Neîncrederea în instituţiile vitale ale unei democraţii funcţionale: parlament, guvern, justiţie, partide politice, administraţie publică centrală şi locală etc. şi deziluzia că aceste instituţii, râvnite atâta timp, nu au generat aceleaşi efecte ca şi în democraţiile consolidate. De altfel, atâta timp  cât legitimitatea întregului sistem al vieţii în comunitate este pus sub semnul îndoielii, şi credibilitatea conducerii politice este constant chestionată. Într-o ţară în care comunicarea cu cetăţenii nu are loc decât sporadic şi sub umbrela alegerilor, unde activitatea publică este asociată privilegiilor şi corupţiei, democraţia reprezentativă, aceea a comunicării este pervertită într-o democraţie deformată, o democraţie a privilegiilor. Aceasta şi pentru că, imaginea politicii este asociată cu un spaţiu al corupţiei, al complicităţilor oneroase cu lumea afacerilor şi al acumulării unor beneficii private prin utilizarea lucrativă a posturilor publice. Ori, dacă la toate acestea justiţia asistă ca o a treia putere, fără putere, dacă nu înregistrează progresele clamate mereu, este firesc şi să fie discreditată, fiind asociată la aprecierile faţă de celelalte puteri ale statului.

În condiţiile în care frontierele comunităţilor umane se internaţionalizează într-o lume a interdependenţelor globale, atât de ordin social-economic cât şi politic şi de securitate, ce loc îi rezervă viitorul statului de drept într-o societate tot mai mondializată şi uniformizată de consumerism multipolar?
Într-o epocă definită prin liberalizare şi globalizare, doar analiza strategiilor de reformă poate sublinia importanţa unor dimensiuni comune, cum sunt democraţia, responsabilitatea, dreptul şi statul de drept. Până la urmă toate se reduc la dreptul fundamental al oamenilor de a trăi bine şi de a participa la luarea deciziilor care la influenţează viaţa. Nevoia de a construi instituţii puternice şi responsabile, care să fie publice în cel mai bun sens al cuvântului, a fost, paradoxal, evidenţiată tocmai de liberalizarea economică, de globalizare. O societate implicată activ în urmărirea democratizării profunde şi a realizării dreptăţii, va fi nevoită să accepte şi anumite forme de dezordine, precum şi un stadiu anume de corupţie, dar va obţine în final şi capacitatea de a evita problemele grave, capacitate care se înrădăcinează nu numai în pedepse şi metode administrative, ci şi în însăşi vitalitatea societăţii respective. Iată de ce politica şi instituţiile publice puternice sunt singurele modalităţi, în cadrul liberalizării şi globalizării, de construire a unor state şi a unui sistem global care să fie puternice şi totuşi oneste şi umanitare, prin drept şi statul de drept.

Care au fost cele mai importante personalităţi cu care aţi fost pus în conjuncţie, cu care aţi interacţionat sau care v-au amprentat formaţia şi v-au influenţat evoluţia? Cum priviţi elita juridică contemporană clujeană şi ce orientări consideraţi că va dezvolta în viitor?
De la fiecare persoană, cu care ai un proiect comun ori o legătură lucrativă, înveţi câte ceva, după cum şi tu transmiţi, la rândul tău, din bagajul personalizat ceva ce este compatibil cu respectiva persoană. Înveţi de la profesori, de la cei care au condus colectivele în care te-ai format, de la cei din colectivele pe care le-ai condus, sau le-ai format, înveţi tot timpul, respectând pe cei din jurul tău. Fiecare este o personalitate. Dintre personalităţile cele mai vizibile, am cunoscut doi dintre cei trei preşedinţi postdecembrişti, cunosc mai mulţi parlamentari, şefi de comisii sau lideri de grup, miniştri şi directori de ministere, mai ales în perioada 2006-2009 cât am activat în diverse comisii centrale. Cu mulţi mai păstrez contactul şi în prezent, cu alţii am avut legături doar într-o anumită conjunctură. În ce priveşte elita juridică a Clujului, nu numai că şi-a păstrat ascendenţa ci şi-a consolidat-o atât la nivel academic cât şi prin reprezentanţii ei practicieni de primă mărime, avocaţi, judecători sau procurori.

Care sunt preocupările dvs. care ies din matricea vieţii socio-profesionale şi se întâlnesc cu sfera vieţii private, cu familia ori cu hobby-urile de timp liber? Care sunt satisfacţiile şi împlinirile majore ale omului şi avocatului Dorel Andrieş?
Familia. Satisfacţia mea este timpul pe care reuşesc să-l petrec în familie. Aici îmi regăsesc toate principiile de viaţă şi tot de aici îmi vin şi determinările. Între altele, îmi place să pictez, când am timp şi să petrec clipe plăcute cu un grup restrâns de prieteni.

Ce motto aţi alege pentru cariera dumneavoastră în magistratură şi în avocatură?
Cred că balastul unei vieţi, atâta cât se adună, nu trebuie dispreţuit, pentru că poate dizolva sensul ei. Cu siguranţă, însă, el va fi încorporat în construcţia finală. Cum niciodată nu m-am aflat în confuzie morală, am acordat principiilor de viaţă sensul orientativ al primului reper care dă drumul judecăţii. Aşa că judecata, atât a judecătorului, cât şi a avocatului, dincolo de principii, trebuie să arate că a dobândit atâta libertate şi forţă interioară încât să-l menţină deasupra judecăţilor prefabricate şi a schemelor arbitrale, trebuie să arate că mai poate surâde. Un bun judecător, deopotrivă cu un bun avocat, nu se poate comporta asemenea unei cârtiţe ale cărei principii îi indică nordul dar nu dă socoteală de traseul ales, pentru care lumina adevărului şi forţa evidenţei duce la orbire, astfel că preferă canalele subterane pe care le sapă neobosit. De aceea mi-au plăcut versurile lui Al. Vlahuţă: „Să fii, tu cârtiţă, judecătoare,⁄ Ce zici?...⁄ Minune-ar fi o lume fără soare!”, versuri ce reprezintă tâlcul poeziei „Nunquam ridenti” („Celui care nu râde niciodată”)...

Articol apărut în publicaţia Elite Clujene Contemporane a Academiei Române - Centrul de Studii Transilvane.