"Contestarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale în fața judecătorului fondului potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (7) NCPP" - avocat Milu Constantin TIMOCE

1. Art. 374 Cod procedură penală cu denumirea marginală Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri este cuprins în Secţiunea 1, Capitolul II, Titlul III din Partea specială a Codului de procedură penală ce reglementează desfăşurarea judecării cauzelor în primă instanţă, echivalentul art. 320 din vechea reglementare.

Elementul de noutate faţă de prevederile anterioare este dat de conţinutul alineatelor 7 şi 8 ale art. 374 C. proc. pen. Potrivit art. 374 alin. 7 C. proc. pen. – „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de către instanţă la deliberare”. În continuare, prevederile alin. 8 ale aceluiaşi text legal arată că ”Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei”.

Raportat la cele două texte legale invocate se impun a fi făcute două observaţii preliminare. În primul rând, dispoziţiile alineatului 7 restrâng efectele principiului nemijlocirii administrării probelor în faza de cercetare judecătorească astfel cum era acesta recunoscut şi aplicat în vechea reglementare. În al doilea rând, nici prevederile art. 374 şi nici alte dispoziţii nu lămuresc care este procedura, modalitatea, obiectul sau termenul până la care se poate realiza contestarea probelor administrate în faza de urmărire penală.

2. Principiul nemijlocirii este prevăzut în actuala reglementare de dispoziţiile art. 351 C.proc.pen. alături de oralitate şi contradictorialitate. Cu toate acestea, în materia administrării probaţiunii în mod nemijlocit de către instanţă, art. 374 alin. 7 C. proc. pen. arată pe cale de excepţie că – ”Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti”.

Prin interpretarea per a contrario, rezultă că întotdeauna când probele administrate în faza de urmărire penală vor fi contestate acestea vor fi readministrate pe parcursul cercetării judecătoreşti. Ca atare, susţinem că întotdeauna când probaţiunea din faza de urmărire penală va fi contestată potrivit dispoziţiilor art. 374 C. proc. pen., instanţa este obligată să readministreze cel puţin probele contestate.

În susţinerea unui asemenea punct de vedere credem că pot fi aduse cel puţin următoarele argumente:

Art. 349 C. proc. pen. reglementează rolul instanţei de judecată fără a mai face trimitere la principiul rolului activ, un astfel de rol revenindu-i exclusiv procurorului potrivit art. 363 alin. 2 C. proc. pen. Practic, dispoziţiile art. 349 impun în faza de judecată principiile procesului penal adversarial, ceea ce presupune că judecătorul este obligat să asigure administrarea probelor pentru lămurirea completă a împrejurării cauzei conform voinţei părţilor, însă cu respectarea strictă a legii, spre deosebire de vechea reglementare ce avea în vedere regulile procesului penal inchizitorial. Ca atare, contestarea probelor din faza de urmărire penală şi solicitarea de readministrare a acestora în faza de cercetare judecătorească nu poate fi respinsă atâta vreme cât aceasta este voinţa părţii în desfăşurarea procesului penal.

Pe de altă parte, potrivit alineatului 2 al art. 349 C.proc.pen. instanţa poate soluţiona cauza exclusiv pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale dacă inculpatul solicită expres acest lucru şi doreşte aplicarea procedurii simplificate de judecată reglementată de art. 375 C. proc. pen. În cazul în care inculpatul nu recunoaşte învinuirea, instanţa este ţinută să administreze probe pentru soluţionarea cauzei, cu atât mai mult cu cât probele din faza de urmărire penală sunt explicit contestate şi se solicită readministrarea lor. În acest context, se impune precizarea că dispoziţiile art. 374 alin. 8 şi 10, ale art. 376 alin. 4 sau ale art. 384 C. proc. pen. permit instanţei de judecată să administreze probe din oficiu, însă în conformitate cu regula generală de administrare a probaţiunii prevăzută de art. 100 alin. 2 C. proc. pen. care arată că ”în cursul judecăţii, instanţa de judecată administrează probe la cererea părţilor sau a procurorului şi numai în mod subsidiar din oficiu”.

Într-o altă ordine de idei, refuzul instanţei de judecată de a readministra probaţiunea din faza de urmărire penală la cererea explicită a părţii, ca urmare a contestării probaţiunii, are ca efect direct încălcarea dreptului la apărare, a principiului egalităţii armelor dintre acuzare şi apărare şi nu în ultimul rând a dreptului la un proces echitabil. Susţinem acest lucru, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 3 alin. 4 sau a art. 285 alin. 1 C. proc. pen. în cursul urmăririi penale se strâng probe exclusiv pentru a se constata dacă există temeiuri de trimitere în judecată, reglementări similare cu art. 200 din vechiul Cod de procedură penală.

Având în vedere cel puţin aceste argumente, apreciem că întotdeauna când părţile înţeleg să conteste probaţiunea administrată la urmărire penală în temeiul art. 374 alin. 7 C. proc. pen. şi solicită în mod explicit readministrarea acesteia în faza cercetării judecătoreşti în conformitate cu art. 351 C. proc. pen., instanţa este ţinută să dea curs unei astfel de cereri. Aceasta nu înseamnă, însă, că ulterior instanţa nu poate renunţa la probe sau nu poate constata imposibilitatea administrării lor în conformitate cu art. 383 C. proc. pen.

3. În ceea ce priveşte procedura, modalitatea, obiectul sau termenul până la care se poate realiza contestarea probaţiunii din faza de urmărire penală, dispoziţiile procedurale nu conţin nicio reglementare expresă.

Cu privire la momentul la care poate fi invocată, raportat la prevederile art. 374 alin. 5 şi alin. 6 şi la dispoziţiile art. 376 alin. 3 C. proc. pen., contestarea probaţiunii din faza de urmărire penală ar trebui realizată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului. Tot la acest moment ar trebui solicitată readministrarea probaţiunii din faza de urmărire penală şi eventual arătat faptul că în situaţia în care apare necesar, pe parcursul cercetării judecătoreşti, vor fi formulate cereri noi în probaţiune. Această ultimă precizare se raportează la prevederile art. 374 alin. 5 şi 9 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte obiectul contestaţiei prevăzută de art. 374 alin. 7 C. proc. pen., apreciem că această poartă exclusiv asupra acelor aspecte sau împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care prezintă relevanţă raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, şi în niciun caz asupra legalităţii probei. Potrivit art. 342 şi următoarele coroborate cu prevederile art. 54 C. proc. pen. verificarea legalităţii administrării probelor se realizează exclusiv de către judecătorul de cameră preliminară în condiţiile expres prevăzute de reglementările în materie. Totodată, credem că probele din urmărire penală pot fi contestate şi cu privire la pertinenţa şi concludenţa lor în raport de acuzaţia concretă ce face obiectul cauzei, mai ales în situaţia în care, prin modalitatea de apreciere a probelor realizată în faza de urmărire penală, unor probe li se acordă o forţă probantă superioară în raport cu alte probe.

Sub aspectul modalităţii concrete de contestare a probelor, se pune problema dacă cu ocazia contestării trebuie indicate punctual criticile formulate cu privire la fiecare probă în parte sau este suficient a arăta doar probele care sunt contestate şi faptul că se solicită readministrarea lor? Împărtăşim cel de-al doilea punct de vedere în sensul că este suficient a arăta faptul că probele se contestă fără a fi necesar a arăta la modul concret care sunt criticile ce vizează fiecare probă în parte. În susţinerea acestei opinii avem în vedere cel puţin două argumente:

Modalitatea de redactare a alineatului 7 din art. 374 C. proc. pen. nu presupune o dezbatere contradictorie între apărare şi acuzare cu privire la probele contestate sau cu privire la motivele de contestare. Credem că în situaţia în care s-ar pune problema unei astfel de dezbateri contradictorii a probelor în această fază, s-ar ajunge la ipoteza în care analiza probelor şi implicit dezbaterea existenţei/inexistenţei infracţiuni s-ar realiza la începutul cercetării judecătoreşti, ceea ce este de neconceput.

Pe de altă parte, instanţa nu este chemată la acest moment procesual a se pronunţa în vreun fel asupra argumentelor ce stau la baza contestării probaţiunii, fiind ţinută doar să ia act de faptul că probe din faza de urmărire penală sunt contestate şi se impune readministrarea lor în faza de cercetare judecătorească. O analiză veritabilă a probelor, ce va avea în vedere ansamblul întregului material probator, se va realiza cu ocazia dezbaterii cauzei, iar apoi cu ocazia deliberării şi luării hotărârii.

Ca atare, din punct de vedere a modalităţii concrete de contestare a probelor din faza de urmărire penală realizată în temeiul art. 374 alin. 7 C. proc. pen., apreciem că aceasta este una mai mult formală, şi are ca unic scop indicarea acelor probe din urmărirea penală pe care părţile le doresc readministrate în mod nemijlocit de către judecătorul fondului.

4. Ce se întâmplă însă în situaţia în care probele nu sunt contestate potrivit art. 374 alin. 7 C. proc. pen., iar inculpatul nu-şi recunoaşte vinovăţia, nu doreşte să uzeze de procedura simplificată de judecată prevăzută de art. 375 C. proc. pen., dar nici nu propune probe noi?

Potrivit tezei II a alin. 7 din art. 374 C. proc. pen. ”probele necontestate sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de către instanţă la deliberare. Pe de altă parte, potrivit alineatului 8 al aceluiaşi articol probele prevăzute la art. 7 (probele necontestate – s.n.) pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei”.

Ca atare, în situaţia în care inculpatul nu contestă probele din urmărire penală, dar nici nu propune probe noi, procurorul în virtutea rolului său activ este obligat să solicite probe care să stea la baza pronunţării hotărârii de condamnare pe care o solicită, iar instanţa din oficiu poate dispune, la rândul ei administrarea de probe. Dacă nu există probe noi, în mod evident vor fi readministrate doar probe din faza de urmărire penală atât la cererea procurorului, cât şi din oficiu de către instanţă, deşi acestea nu au fost contestate de către părţi, însă cercetare judecătorească obligatoriu va exista în cauză.

5. Concluzii. Până la momentul la care practica judiciară va tranşa în mod definitiv chestiunea contestării probelor potrivit art. 374 alin. 7 C. proc. pen., credem că din noile reglementări invocate pot fi desprinse cel puţin următoarele aspecte:

Prin introducerea alin. 7 şi 8 ale art. 374 C. proc. pen. nu s-a dorit crearea unei alte proceduri simplificate de judecată, care să permită judecătorului fondului trierea şi readministrarea doar a unora din probele administrate în faza de urmărire penală. Singura procedură de judecată prin care cauza poate fi soluţionată pe baza probelor administrate la urmărire penală este cea prevăzută de art. 375 C. proc. pen. şi numai în condiţiile în care inculpatul solicită în mod expres acest lucru. Ca atare, apreciem că solicitarea de readministrare a probelor din faza de urmărire penală nu poate fi cenzurată de către instanţa de fond.

Din punct de vedere practic, contestarea probelor în conformitate cu art. 374 alin. 7 C. proc. pen. are utilitate exclusiv sub aspectul readministrării lor în faza de cercetare judecătorească, neexistând posibilitatea excluderii probelor ca urmare a contestaţiei formulate în faţa judecătorului de fond.

Contestarea probelor în conformitate cu prevederile art. 374 alin. 7 C. proc. pen. este o procedură diferită faţă de contestarea probaţiunii realizată în faţa judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 342 C. proc. pen. Contestarea probelor în faţa judecătorului fondului nu poate avea ca obiect legalitatea sau loialitatea administrării acestora, aspecte ce pot fi invocate exclusiv în cameră preliminară, aşa cum în faţa judecătorului de cameră preliminară probaţiunea nu poate fi contestată sub aspectul temeiniciei, utilităţii şi concludenţei probelor.

În final, apreciem că toate discuţiile şi neclarităţile cu privire la dispoziţiile art. 374 alin. 7 C. proc. pen. se datorează şi unei necorelări terminologice între actuala reglementare şi proiectele iniţiale de act normativ în care se prevedea că obiectul camerei preliminare vizează şi verificarea temeiniciei probelor şi a trimiterii în judecată. În ipoteza în care în faza camerei preliminare probele puteau fi contestate și sub aspectul temeiniciei și ar fi fost analizate și din acest punct de vedere, prevederile art. 374 alin. 7 C. proc. pen. în care se arată că probele necontestate nu se mai readministrează ar fi avut logică. Tocmai de aceea credem că o formulare a art. 374 alin. 7 C. proc. pen. de genul – ”probele administrate în faza de urmărire penală pot fi readministrate în faza cercetării judecătoreşti dacă se formulează de părţi o astfel de solicitare”, era mult mai aproape de voinţa legiuitorului şi de scopul urmărit prin dispoziţiile legale discutate.