"Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică" - avocat lect. dr. Daniel NIŢU

Prezentul studiu nu se doreşte a fi o prezentare exhaustivă a reglementărilor noi – tradiţionalele definiţii, condiţii de aplicare, efecte etc. Pentru acestea, în ciuda noutăţii reglementării există deja analize în literatura de specialitate, pe care le recomandăm cititorului interesat[1].
Probleme dificile de drept civil

Astfel, înţelegem doar să atragem atenţia asupra unor incompatibilităţi existente în reglementarea actuală, incompatibilităţi care – din motive care ne scapă – nu au fost sesizate în doctrină, în ciuda faptului că ele practic lipsesc cele două instituţii de aplicabilitate practică, în anumite ipoteze.

Precizăm că suntem conştienţi că odată intrat în vigoare Codul în forma actuală, de principiu, momentul criticilor a trecut, iar actualmente ar trebui să ne axăm pe îmbunătăţirea prevederilor acestuia[2]. Totuşi, aşa cum vom dezvolta în cele ce urmează, carenţele identificate nu suportă îmbunătăţire prin interpretare doctrinară etc. Ele necesită o urgentă intervenţie legislativă pentru a le corecta.

1. Originea ”problemei”

În mod curios, deşi discutăm de texte din Codul penal, disfuncţionalităţile amintite nu îşi au originea principală în reglementarea iniţială a Codului penal, aşa cum a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009. În realitate, incongruenţa reglementării se datorează Codului de procedură penală (adoptat prin Legea nr. 135/2010), respectiv celor două legi de punere în aplicare a Codurilor (Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal şi Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală).

Din păcate, atât Codul de procedură penală, cât şi legile de punere în aplicare nu au o viziune unitară asupra instituţiei renunţării şi amânării şi a poziţiei lor în procesul penal, completând şi modificând reglementările legale într-o manieră ce nu mai permite soluţionarea unor ipoteze practice.

2. Prezentarea unor noţiuni: renunţarea la pedeapsă – pedeapsă stabilită – pedeapsă amânată. Consecinţe

Plecând de la ordinea enumerării lor în Cod, distingem între instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Instituţiile sunt concepute într-o succesiune progresivă, după cum urmează:
A) la renunţare, instanţa nu stabileşte o pedeapsă – unicul element legat de pedeapsă este cel privind maximul special prevăzut de lege. Aşadar, în acest caz pedeapsa nu este individualizată judiciar între minimul şi maximul prevăzut de lege.
B) la amânare, instanţa stabileşte o pedeapsă în concret (amendă sau închisoare de cel mult 2 ani), iar apoi amână aplicarea acesteia – în acest sens, art. 83 alin. (1) lit. a) C. pen. vorbeşte despre ”pedeapsa stabilită”. Cu alte cuvinte, pedeapsa a fost individualizată judiciar de instanţă, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege.
C) la suspendare sub supraveghere, instanţa stabileşte o pedeapsă şi o aplică – în acest sens, art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen. menţionează ”pedeapsa aplicată”. Din perspectiva dreptului procesual penal, aceasta este singura ipoteză dintre cele tratate în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare.
În aceste condiţii, credem că din start legiuitorul a fost neinspirat cu titulatura primei instituţii în progresia imaginată, şi anume ”renunţarea la aplicarea pedepsei”. În realitate, în acest caz, nu se stabileşte o pedeapsă, astfel că ar fi fost poate mai indicat ca denumirea să fie ”renunţarea la stabilirea unei pedepse”. Oricum, observăm deja că în practică se pare că se încetăţeneşte denumirea ”renunţarea la pedeapsă”, ceea ce se apropie mai mult de realitate

Cu riscul de a fi acuzaţi de scrupulozitate excesivă, credem că o corectă utilizare a terminologiei este esenţială – practicianul trebuie să înţeleagă diferenţele între sintagmele ”stabilit” şi ”aplicat”. De altfel, aşa cum vom arăta, de la o imprecisă utilizare a acestor termeni apar şi problemele…

Revenind, soluţia renunţării este alternativă cu cea a stabilirii pedepsei. În măsura în care nu se doreşte (sau nu se poate) renunţa la pedeapsă, primul pas va fi în stabilirea pedepsei – avem o amendă într-un cuantum determinat sau o închisoare cu o anumită durată. De la acest moment, sunt posibile două soluţii: fie se amână aplicarea pedepsei (caz în care nu se va pronunţa condamnarea), fie se aplică pedeapsa, caz în care obligatoriu şi fără excepţii se va pronunţa o hotărâre de condamnare (cu executare în regim de drept comun sau cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei).

3. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei

Instituţia anulării nu era prevăzută în forma iniţială a Codului, ea fiind introdusă subsecvent prin Legea nr. 187/2012, respectiv în Codul de procedură penală prin Legea nr. 255/2013.

Conform art. 82 alin. (3) C. pen., anularea renunţării la aplicarea pedepse poate interveni dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) persoana faţă de care s-a luat această măsură a săvârşit anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune;
b) această nouă infracţiune să fie descoperită în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei;
c) pentru această infracţiune să i se stabilească o pedeapsă chiar după expirarea termenului de 2 ani.

În cazul întrunirii în mod cumulativ a condiţiilor de mai sus, se va anula renunţarea la aplicarea pedepsei.

După cum se observă, anularea este incidentă doar dacă pentru infracţiunea nou-descoperită s-a stabilit o pedeapsă. Cu alte cuvinte, subliniind terminologia expusă mai sus – dacă nu se stabileşte o pedeapsă, nu se va anula renunţarea. Or, o pedeapsă nu se stabileşte doar dacă se renunţă la aplicarea pedepsei [aceasta teoretic este posibilă pentru infracţiunea nou descoperită – nu va fi incident aici cazul de la art. 80 alin. (2) lit. b) C. pen. în măsura în care, spre exemplu, această a doua infracţiune a fost comisă anterior celei pentru care s-a dispus renunţarea]. În acest caz, vom avea două renunţări la pedeapsă ce vor merge ”în paralel”, situaţie perfect compatibilă cu prevederile de drept comun – astfel, art. 80 alin. (3) C. pen. prevede că ”în caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune sunt îndeplinite condiţiile (…)”.

În măsura în care pentru infracţiunea nou-descoperită a fost stabilită o pedeapsă, automat trebuie anulată renunţarea. Se va stabili o pedeapsă pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară, în funcţie de forma pluralităţii de infracţiunii ce există între cele două fapte.

Se pune problema în acest context dacă pedeapsa rezultantă obţinută în caz de concurs de infracţiuni ar putea să facă obiectul unei amânări a aplicării pedepsei. Ne imaginăm ipoteza în care faptele ar fi concurente, iar pedeapsa stabilită ar fi de cel mult 2 ani. Teoretic, nu vedem niciun impediment pentru ca instanţa, sub rezerva întrunirii condiţiilor prevăzute la art. 83 şi urm. C. pen. să poată dispune în acest sens. În acest sens au fost, de altfel, exprimate şi opinii în doctrină, avansându-se chiar soluţia că ”în acest caz, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra pluralităţii de infracţiuni”[3].

Din nefericire, această soluţie – deşi corectă din punct de vedere al logicii juridice – nu poate fi acceptată. Astfel, art. 5811 C. proc. pen., intitulat marginal ”anularea renunţării la aplicarea pedepsei”, prevede la alin. (2) că ”dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 83 alin. (3) din Codul penal, instanţa [trimiterea e eronată, trebuia făcută la art. 82 alin. (3) C. pen. – n.n], anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei (s.n.), stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate de infracţiuni”.

Voinţa expresă a legiuitorului sau o necorelare cu modul de funcţionare a instituţiei din Codul penal, consecutivă cel mai probabil neînţelegerii noii terminologii şi a sensului dual al termenilor atât în planul dreptului material, cât şi procesual penal? Indiferent de motivaţie, cert este că dacă anulând renunţarea, instanţa dispune condamnarea pentru această infracţiune, reiese cu puterea evidenţei că pedeapsa finală obţinută nu va putea fi amânată. Eventual, instanţa va putea încerca să corecteze din severitatea (sau superficialitatea!) legiuitorului şi să dispună o soluţie de condamnare (!), suspendând sub supraveghere executarea pedepsei.

În final, precizăm – pentru a nu fi greşit înţeleşi – că am fost sarcastici mai sus invocând o pretinsă voinţă a legiuitorului. Credem că soluţia este însă nefirească, fiind o evidentă necorelare legislativă, impunându-se de urgenţă o intervenţie a legiuitorului pentru a corecta aceste aspecte. Nedreptul situaţiei – căci în mod normal în caz de concurs de infracţiuni s-ar putea dispune renunţarea pentru toate infracţiunile – este subliniat de absurdul său, căci – aşa cum vom vedea – în cazul anulării amânării aplicării pedepsei, voinţa expresă a legiuitorului a fost să permită amânarea aplicării pedepsei rezultante. Acum că, aşa cum vom vedea, nici acolo nu se va putea amâna aplicarea, este o altă poveste…

4. Anularea amânării aplicării pedepsei

Potrivit art. 89 C. pen., anularea se dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile următoare, în mod cumulativ:
a) inculpatul să fi săvârşit anterior dispunerii amânării o altă infracţiune de care instanţa nu a avut cunoştinţă în momentul în care a dispus amânarea;
b) această infracţiune să fie descoperită în termenul de supraveghere;
c) pentru infracţiunea nou descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoarea.

În cazul anulării, pedeapsa pentru infracţiunea judecată iniţial şi pedeapsa pentru infracţiunea nou descoperită se vor contopi aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă (poate fi recidivă atunci când infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea este al doilea termen al recidivei) sau pluralitate intermediară.

Alin. (2) al art. 89 C. pen. prevede că în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 83 C. pen., se poate dispune amânarea aplicării pedepsei (caz în care termenul de supraveghere s-ar calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei)[4]. Nota bene în raport de imposibilitatea amânării aplicării pedepsei obţinute ca urmare a anulării renunţării, tratate mai sus!

Aşa cum am arătat şi în raport de anularea renunţării, intenţia legiuitorului de a permite amânarea aplicării pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni este una justificată, nefiindu-i imputabil persoanei faptul că autorităţile judiciare nu au descoperit în timp util existenţa concursului de infracţiuni.

Totuşi, cele mai sus expuse, deşi corecte, sunt pură teorie! În concret, din nefericire, textul de lege nu va putea funcţiona. Aceasta din mai multe motive. Pentru a nu plictisi cititorul, anticipăm că incongruenţele sunt acum regăsite atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală (modificat prin Legea nr. 255/2013) – legiuitorul a dorit probabil să fie sigur că instituţia nu va funcţiona.

În primul rând, conform Codului penal, o condiţie cumulativă pentru a se putea dispune anularea amânării este ca pentru infracţiunea nou-descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoare. Or, o dată ce pentru una dintre infracţiunile concurente s-a aplicat în concret deja pedeapsa închisorii, aceasta înseamnă că a fost deja pronunţată condamnarea. În consecinţă, în mod legal nu mai este posibil amânarea aplicării pedepsei pentru pedeapsa rezultantă.

În acest caz, în cel mai fericit scenariu, instanţa – ulterior pronunţării unei hotărâri de condamnare pentru ambele infracţiuni – va putea eventual dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante.

Este evident o omisiune a legiuitorului care nu trebuia să facă referire la sintagma ”aplicarea unei pedepse cu închisoarea”, ci la ”stabilirea unei pedepse cu închisoarea”, ceea ce ar fi permis ca textul să funcţioneze. Din nou, se pare că noua terminologie a fost cea la originea problemei…

În al doilea rând, să presupunem că textul din Codul penal ar fi trimis la sintagma ”stabilirea unei pedepse cu închisoarea”, aşa cum ar fi fost corect, caz în care teoretic s-ar fi putut dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante pentru concursul de infracţiuni (Codul ne precizează chiar şi cum se calculează termenul de supraveghere într-o astfel de ipoteză!).

Oricum instituţia nu poate funcţiona din cauza necorelărilor cu textele din materia executării din Codul de procedură penală, modificat prin legea de punere în aplicare. Astfel, art. 582 C. proc. pen. (”revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei”) prevede la alin. (3) că ”dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 din Codul penal, instanţa, anulând (…) amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea inculpatului şi executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare (s.n.), aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”. Aşadar, instanţa după ce anulează amânarea aplicării pedepsei, îl condamnă pe autor, ba mai mult dispune executarea pedepsei stabilite prin hotărârea iniţială de amânare. Constatăm în acest caz că:
(1) odată ce dispune soluţia de condamnare pentru una din infracţiunile concurente, este evident că nu mai este posibilă alternativa amânării aplicării pedepsei amânării pentru pedeapsa rezultantă de la concurs.
(2) la modul în care textul prevede expres că instanţa va dispune executarea pedepsei stabilite prin prima hotărâre, suntem obligaţi să afirmăm că în acest caz, pedeapsa rezultantă va fi obligatoriu cu executare! Nu va fi posibilă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, odată ce una dintre pedepse se va executa.

În final, credem că soluţiile din doctrină care considerau că ”în caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei rezultante stabilite în urma anulării amânării anterioare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege”[5], trebuie reconsiderate. Niciodată condiţiile prevăzute de lege [a se vedea sintagma ”i s-a aplicat pedeapsa închisorii” din cuprinsul art. 89 alin. (1) C. pen., respectiv sintagma ”condamnare” şi ”executarea pedepsei” din cuprinsul art. 582 C. proc. pen.] nu vor permite amânarea aplicării pedepsei, ulterior anulării unei amânări pronunţate iniţial. Mai mult, nici suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante obţinute ca urmare a anulării amânării aplicării pedepsei nu va fi posibilă.

Ca o concluzie personală, credem că putem afirma: în urma anulării amânării aplicării pedepsei, pedepsele pentru cele două infracţiuni se vor contopi, urmând ca pedeapsa rezultată obţinută să fie cu executare efectivă.

Să nu uităm că la concurs şi pluralitate intermediară sporul este obligatoriu, iar la recidivă este cumul aritmetic. În aceste condiţii, de lege lata, ne întrebăm ce persoană va risca să solicite amânarea aplicării pedepsei, în condiţiile în care în ipoteza anulării consecinţa ex lege este închisoare cu executare, iar modul de calcul al pedepsei este deja binecunoscut?

5. Concluzii

Cu un gust amar, precizăm că un ultim gând că în cazul anulării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, Codul penal prevede posibilitatea suspendării executării pedepsei rezultante obţinute. Mai important, Codul de procedură penală o permite (art. 583 C. proc. pen.)!

În acest caz, legiuitorul a putut să preia textul corespondent din Codul de procedură penală anterior (art. 447 C. proc. pen. 1968), nefiind nevoie să fie inventiv (ca la renunţarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei). Şi, surprinzător, textul din 1968 chiar funcţionează, trimiţând doar la textele din Codul penal…

Inventivitatea legiuitorului este consecinţa Legii nr. 255/2013, căci iniţial textul din Codul de procedură penală (art. 582) era într-o formă similară cu cel de la art. 583 şi nu afecta logica instituţiilor din Codul penal.

Soluţia fundamental greşită care a stat la baza redactorilor Legii nr. 255 este evidentă prin denumirea dată secţiunii din Codul de procedură penală – ”Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la amânarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei”. În primul rând, se observă că intenţia a fost ca inclusiv în urma anulării să se pronunţe obligatoriu condamnarea, irelevant de prevederile existente în Codul penal (detalii…). În al doilea rând – să ne fie cu iertare – dar nu cunoaştem instituţia ”renunţării la amânarea pedepsei”…

În materia anulării amânării, când pedeapsa va fi obligatoriu cu executare, soluţia este fundamental greşită datorită faptului că s-a dorit reglementarea efectele anulării şi revocării în Codul de procedură penală (de parcă nu era suficient Codul penal). Ba mai mult, s-a dorit ca efectele acestora să fie reglementate în acelaşi alineat, astfel că s-a ajuns la asimilarea acestora – din nou, ce mai contează dispoziţiile din sediul materiei, Codul penal?

6. Soluţie de lege ferenda

Un cunoscut reprezentant al Ministerului Public din Cluj preciza că nici nu au intrat bine în vigoare noile Coduri şi ”doctrinarii” deja se grăbesc cu propuneri de lege ferenda. Cu scuzele de rigoare, dar credem că soluţia absurdă prezentată în secţiunile de mai sus ne permite o astfel de abordare.

În contextul unicei probleme identificate în Codul penal, soluţia este simplă, prezentând-o deja: în cuprinsul art. 89 alin. (1) modificarea sintagmei ”pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii” cu ”pentru care i s-a stabilit pedeapsa închisorii”. Cu acest corectiv, reglementarea poate funcţiona ”cu toate pânzele sus”, în contextul Codului penal.

Raportându-ne la Codul de procedură penală, soluţia cea mai simplă ar fi: ”să fie ca înainte de legea de punere în aplicare!”. Sintetizând – chiar nu eram sarcastici acum – ar fi necesar:
1) modificarea titlului secţiunii 1 din capitolul III din Titlul V. Propunem ca secţiunea să fie intitulată neutru: ”Anularea sau revocarea renunţării la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei”. Denumire actuală: ”Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la amânarea aplicării pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei” este absurdă – obligă la condamnare şi inventează o instituţie care nu există în Codul penal (renunţarea la amânarea pedepsei)!
2) modificarea art. 5811 C. proc. pen. Credem că ar fi suficientă abrogarea alin. (2), care generează problema. Dacă se doreşte menţinerea acestuia, ar trebui corectată trimiterea eronată la dispoziţiile art. 83 alin. (3) C. pen. [în loc de art. 82 alin. (3) C. pen., cum ar fi corect], respective înlăturat termenul ”condamnare” din cuprinsul său.
Astfel, va fi posibil să funcţioneze dispoziţiile din Codul penal: instanţa anulează, stabileşte pedeapsa şi pentru infracţiunea pentru care iniţial se renunţase la aplicarea pedepsei. Apoi pedepsele stabilite pentru cele două infracţiuni se vor contopi, iar instanţa va decide în privinţa pedepsei rezultante, putând aşa cum arăta doctrina (în teorie la ora actuală!) să dispună inclusiv amânarea aplicării pedepsei pentru rezultantă, dacă legea permite.
3) modificarea art. 582 C. proc. pen. La cât de deficitar este textul, ce încearcă să soluţioneze pe plan material efectele anulării şi revocării amânării aplicării pedepsei în acelaşi alineat şi aceeaşi teză, soluţia credem că ar fi în abrogarea integrală a alin. (3). Iar alin. (1) ar putea fi modificat în sensul introducerii la început a trimiterilor la anulare sau revocare, după modelul art. 583 C. proc. pen. ce este perfect funcţional. Astfel, sugerăm următoarea formă a textului: ”(1): Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei prevăzute la art. 88 sau 89 din Codul penal, se pronunţă instanţa din oficiu (…)”.

Credem că aceste modificări punctuale ar permite instituţiilor nou-introduse să funcţioneze în modalitatea dorită de legiuitor iniţial.

Fără a emite pretenţia că observaţiile noastre au soluţionat toate problemele ce se pot identifica pe marginea noilor texte, invităm pe această cale la identificarea şi altor aspecte contradictorii, respectiv la avansarea unor soluţii. Să sperăm că propunerile noastre vor fi luate în considerare şi la proxima ocazie, carenţele textelor legale vor fi remediate…

[1] A se vedea, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 245 şi urm.; Şt. Daneş, Comentariu, în G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 160 şi urm.; C. Sima, Comentariu, în G. Antoniu (coord.), op. cit., p. 170 şi urm. Pentru o analiză mai complexă – A. Rîşniţă, Amânarea aplicării pedepsei în noul Cod penal, Caiete de Drept Penal, nr. 2/2013, p. 87-117.
[2] În acelaşi sens, a se vedea, Cuvânt-înainte, în C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. v.
[3] Pentru detalii, M. Udroiu, op. cit, p. 251.
[4] Idem, p. 272.
[5] V. Paşca, Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 543; M. Udroiu, op. cit., p. 272; C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, op. cit., p. 149; C. Sima, op. cit., p. 177; A. Rîşniţă, op. cit., p. 110.

 

*prezentul material a fost publicat pe portalul www.juridice.ro, iar într-o variantă exinsă a fost publicat de partenerii nostri Curierul Judiciar în nr. 3/2014